Undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului că face nu știu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbații lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv și l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Și preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfințite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbați cam bețivi și cam agresivi și… Așa că le dau câte o sticluță cu apă sfințită și le spun: când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfințită și să n-o înghiți, s-o ții în gură până adoarme. Și așa scăpau de ceartă și bătaie, că nu mai puteau să deschidă gura să-și facă dreptate… Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai iei o gură, că altfel nu-și face efectul; numai în gură își face efectul”.
Să ne imaginăm și noi, când ardem de dorința de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfințită și să tăcem cu rugăciune. Stau acolo așa și nu-mi fac dreptate, să văd ce faci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate… Vom descoperi perspective de o adâncime și o frumusețe nebănuite pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieșire…
Și vom simți bucuria lui Dumnezeu.
Din Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 26
