– Sunt părinţi şi fraţi care sunt obişnuiţi să facă un anumit număr de acatiste sau paraclise şi care se simt obsedaţi dacă nu le-au citit, indiferent cum. Cum să procedăm şi cum să trăim noi înşine acest canon de mănăstire ca totuşi să şi împlinim, să nu fie o lenevire din partea noastră, dar în acelaşi timp să avem şi trezvie, o conştiinţă trează?
– „Mi-am făcut canonul! Acum dă-mi Doamne ce-am făcut!” Nu, dragii mei! Trebuie să avem o permanentă trezvie! Canonul este obligaţia călugarului. Dar daca ascultarea este de durată şi a luat posibilitatea de a face canonul, este mai mare ascultarea, tăierea voii decât canonul.
Uite, ca să mă înţelegeţi, vă dau un exemplu. S-a însurat un băiat cu o fată, Nicu cu Ioana. Şi după nuntă Ioana a trecut la bucătărie şi Nicu s-a dus la lucru. Şi fata a afumat mâncarea. „Auleu! Ce-o să zică Nicu?”. Se perpelea, săraca! „O să mă certe: «Nici atâta n-ai învăţat?»”. Ea, conştiincioasă mititica. Şi a venit Nicu: „Dragă Nicule, iartă-mă, am afumat mâncarea!”. „Lasă, dragă, nu mă interesează! Dar, de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesa pe mine!”.
O să ne întrebe pe noi Dumnezeu: „Eu v-am făcut şi v-am înzestrat cu atâtea haruri, cu pază mare, îngeri păzitori. Cerurile erau în mâna voastră. Dumnezei după har puteaţi să fiţi, de ce nu vă gândeaţi şi la Mine? De ce vă împrăştiaţi? De ce la lucrurile lumii vă gândeaţi şi la Mine nu?”.
Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 70
