Vedem la Părinţi că există curăţirea, există şi luminarea. Iar curăţirea am subliniat că nu înseamnă o curăţire în sens pur moral, ci într-un sens moral cu o semnificație ascetică. Vasăzică, la Părinţi, curăţirea e o stare ascetică, la care omul ajunge după o luptă, nu doar de evitare a păcatului, pentru că evitarea păcatului este oricum parte din nevoință, parte integrantă din nevoință, ci și de curăţire a inimii. Curăţirea inimii nu înseamnă doar să eviți păcatul. Curăţirea inimii înseamnă să plece din inimă orice gând şi să se ducă în rațiunea omului. Să fie ținute în raţiune toate gândurile, adică modul în care gândește omul, iar inima să rămână fără gânduri. Numai cu un singur gând, numai cu rugăciunea. Acest lucru este extrem de important.
Odată dobândită, i se spune „Rugăciunea inimii”; i se mai spune şi „rugăciune de-un-singur-gând”. Este un singur gând, care e însăşi rugăciunea, care constituie pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Aceasta este curăţirea inimii, după Sfinţii Părinţi. Nu este doar evitarea păcatului. Aici, în Grecia, s-a impus o concepţie puritană despre starea de curăție a omului. Este o învăţătură de bază a Părinţilor faptul că mintea (νοῦς) trebuie să se golească de toate gândurile (λογισμοί), și bune, şi rele. Desigur, gândurile, chiar şi gândurile viclene, trebuie să existe în raţiune (λογική), pentru că altfel omul nu poate să trăiască în mediul înconjurător; astfel, când Părinţii spun că trebuie să nu avem gânduri, nu înţeleg să eliminăm gândurile (λογισμοί) din raţiune-intelect, ci din mintea (νοῦς) care lucrează în inimă.
IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 219
