Terminasem clasa a XII-a. Într-o seară, întorcându-mă de la un prieten, străbătând străzile pustii ale „Oraşului cu salcâmi” - Suceava, mă întrebam dacă voi ajunge acasă înainte de a se porni ploaia. Cerul era mâhnit rău şi un vânt care se înteţea cotrobăia tulburat printre blocuri, făcând să şuiere tot ce întâlnea în cale. N-am reuşit să cobor Mărăşeştiul, un cartier sucevean, că furtuna s-a şi dezlănţuit. Ploaia cădea în rafale, fără nici o rânduială, fulgerele luminau la intervale dese blocurile întunecate şi copacii răvăşiţi şi îngroziţi. Urmam ud leoarcă trotuarul, prin lumini şi umbre, şi mă gândeam la Ana lui Manole.
M-a cuprins deodată frica. O stare pe care n-o puteam controla. Nu voiam să accept că mi-e frică. Nu se asorta cu mine. M-am oprit în ploaie. Voiam să analizez, să înţeleg ce se întâmplă. Era o stare ce venea din afară. Nu-mi explicam ce este. În clipa aceea, în ploaie, sub copacii care se zvârcoleau încercând şi ei să mă sperie, mi-am adus aminte de bunica la care am crescut până la 6 ani. Mă dăscălea întruna. Îmi spunea toată ziua multe şi de toate. Era obişnuită cu dăscălitul. Crescuse 10 copii şi o mulţime de nepoţi.
— Să ştii, dacă te cuprinde frica, să-ţi faci semnul crucii. Uite aşa; şi mi-a arătat cum se face. Dacă nu poţi cu mâna, să-ţi faci cu limba în cerul gurii.
Singur, în întunericul sfâşiat la răstimpuri de fulgere, pe trotuarul plin de bălţi, am făcut semnul Sfintei Cruci. Nu cu mâna dreaptă, aşa cum se face, ci, nu ştiu de ce, cu limba, în cerul gurii. Şi...a funcţionat. Frica a fugit de la mine în clipa aceea. M-am simţit uşor. Starea de spirit s-a schimbat. Îmi venea să dansez. Mergeam prin ploaie şi simţeam ploaia ca pe un dar şi o binecuvântare. La doar un minut distanţă, zâmbeam, fără să-mi pot explica de ce. Nu mă mai grăbeam. Îmi venea să deschid braţele şi să îmbrăţişez oraşul. Ploaia şi vântul şi fulgerele nu mă mai speriau, ci îmi vorbeau despre măreţia Celui despre care îmi tot spunea bunica. Ea cunoştea taine pe care toţi profesorii mei, la un loc, nu le ştiau, nu mi le-au spus.
— Mămăică, ţie nu ţi-e frică să mergi aşa, singură în întuneric prin sat?
— Nu. De ce să-mi fie frică?
— De câini, de noapte...
— Nuuu...
— Dar să mergi prin pădure? Sunt lupi, urşi...
— Ei! Aici la munte, de câte ori nu mergi şi noaptea prin pădure!? N-are de ce să-ţi fie frică. Te păzeşte îngerul. De un singur lucru mi-e frică. Să nu-L supăr pe Dumnezeu. Ia vino încoace. Stai aici, să te-nvăţ o rugăciune, să nu te mai temi de nimic. Zi după mine.
— Cruce sfântă, culcă-mă,
Cruce sfântă, scoală-mă,
Înger sfânt, păzeşte-mă,
Doamne, miluieşte-mă!
— Doamne, miluieşte-mă, repetam şi eu după ea rugăciunea.
Am învăţat-o pe de rost. Apoi... am uitat-o. Şcoală, liceu... Mai târziu, când am fost la strâmtoare, mi le-am amintit pe toate, şi m-au ajutat. Am avut ce să-mi aduc aminte.
