Muzica adevărată are memorie. Ea ne ţine minte. De aceea ne caută din când în când. Şi ne găseşte. Ca să ne bucure sau să ne mângâie. Ca să ne însenineze sau să ne pună pe gânduri. Doar aşa îmi explic faptul că melodiile lui Anatol Chiriac m-au aflat ori de câte ori am avut nevoie de ele.
În momente deosebite, mai bune sau mai grele, m-am întâlnit cu ele, precum cu nişte iele. Ca să-mi pună mâna (au şi notele mâini, nu doar pianiştii) pe frunte sau – pe inimă, ca să-i domolească palpitaţiile. Muzica lui nu spune, ea sugerează. Ca s-o auzi, nu e suficient doar s-o asculţi. Pentru compoziţiile lui Anatol Chiriac trebuie să ai o altfel de ureche. Sau trebuie să ai urechi şi la inimă. Sau – să posezi o inimă cu urechi.
Când compozitorul se aşază la pian, este ca şi cum surdul Beethoven ar veni lângă el, de dor de ceva care de mult nu s-a mai spus despre Suflet şi Om cu ajutorul notelor muzicale. Dacă mi s-ar cere să definesc muzica lui Anatol Chiriac, aş zice despre ea: e duhul mergând pe ape, cu picioare de sunete. E susurul clipelor care trec să rămână. E mugurul care se deschide. Floarea care se desface. Cerul înmuiat cu un colţ în mare şi cu un altul înfipt în câmpie. Aş compara-o cu o Catedrală, în care nu poţi intra decât descoperit. O Catedrală construită, în loc de pietre, din sunete, care-şi mută pereţii şi-şi înalţă tavanul până acolo unde ajung sonurile, cântecului, până unde le poartă vântul: dincolo de orizonturi sau departe în cer, aproape de Dumnezeu.
Aici am vrut să ajung: muzica lui Anatol e aproape de Dumnezeu, scrisă pentru Dumnezeu, dragă lui Dumnezeu. Dar – cum să nu-I fie dragă, dacă e inspirată de El?! Muzica acestui artist e întâi de toate iniţiere. Ea se transformă dintr-un mijloc al expresiei într-un mijloc al cunoaşterii. Ascultând-o, parcă te-ai plimba prin grădinile melancoliei. Prin livezile bucuriei. Prin lanurile meditaţiei. Atunci ea capătă pulsul ritmic al unei inimi. Să fie oare pulsul Universului? Sau poate sunt bătăile inimii Celui de Sus, pe care compozitorul se străduie cu înţelegerea şi priceperea lui de om muritor să le transforme în note şi să le pună pe portative?...
Compoziţiile artistului îmi par de multe ori rugăciuni, bucăţi de cer puse pe note, psalmi îngânaţi de stropii de ploaie, poeme şoptite de frunzele mişcate de vânturi, tăceri de dincolo de cuvânt, fragmente de veşnicie trăită şi netrăită. Sunt vibraţiile sufletului lui, dar şi ale acestei aşchii de Neam binecuvântat în măsura în care îi este dăruit din când în când câte un Anatol Chiriac, câte un Tudor Chiriac, câte un Ion Aldea-Teodorovici, câte un Eugen Doga…
Acest compozitor de geniu (ascultaţi-i cel puţin sonata „Mama” şi o să vă convingeţi de asta) trăieşte cu muzica, în muzică, pentru muzică. Aşa am crezut, până l-am zărit – or, el poate fi doar zărit, nu şi văzut din cauza vitezei cu care-şi trăieşte timpul – prins în maratoanele sale zilnice (mai lungi ca cele de 40 de kilometri ale oşteanului lui Miltiade) ca să-şi câştige şi altfel existenţa.
„Anatol, pâinea ta e alta. Tu eşti chemat pentru o altfel de pâine”, încercam să-l conving. „Consum şi eu, ca şi copiii mei, pâine de grâu şi de secară”, mi-a zis. Deşi, ca şi bătrânul Socrate, spre deosebire de cei care trăiesc doar ca să mănânce, el mănâncă doar ca să trăiască, grija pentru pâinea zilnică îl rupe şi-l distanţează de multe ori de la ceea pentru ce l-a hărăzit Cel de Sus.
Dacă aş fi bogat, l-aş plăti pe Anatol Chiriac, pentru ca el să nu facă nimic. Nimic altceva decât muzică. Pentru asta l-a dat Dumnezeu pe pământ. Nu pentru alergarea lui cotidiană căreia el, chematul să aştearnă note pentru noi, îi sacrifică timpul nostru (!) rezervat muzicii.
Am ascultat acum o vreme melopéele lui pe versuri de Eminescu, ca să descopăr că acestea continuă şi după ce răsună ultimele acorduri. Ecoul unor melodii care ţin câteva clipe poate dura în timp luni, ani, decenii. E un semn sigur al marilor creatori. E un indiciu că Anatol Chiriac este artist născut, nu făcut, compozitor de la Dumnezeu.
Nicolae Dabija
