Se spune, că era odată un om atât de bogat, încât i se dusese vestea peste şapte sate. Dar pe cât era de bogat, pe atât era de zgârcit; ştia numai să ia, iar de dat nici pomeneală. Să facă milostenie, sau să-şi pomenească la Biserică morţii, căci părinţii lui muriseră de câţiva ani, sau să ajute pe vreun sărac sau văduvă, copil orfan, sau pe vreun bolnav, nu-l lăsa inima lui împietrită să facă aşa ceva. Bogatul se gândea numai la stomacul lui, la averea lui şi la plăcerile lui.
Dar, într-o zi se termină şi cu desfătarea lumească şi bogatul se duse în lumea celor adormiţi, acolo unde se gândea el cel mai puţin. Şi, după cum este şi firesc, acolo nu se aflau mâncăruri ca pe pământ cum avea bogatul; cămara plină cu de toate, podul plin cu carne afumată, pastramă şi cârnaţi, pivniţa încărcată cu caşcaval şi vinuri alese. Răbdă bogatul câteva zile şi foamea îl chinui şi mai tare, când, umblând prin mijlocul atâtor răposaţi îi vedea pe unii cum se bucură de unele bunătăţi pe care le aveau date de pe pământ cu mâna lor la săraci, orfani, bolnavi şi neputincioşi; iar alţii se îndestulau cu cele ce li se dădea de pomană pe pământ de rudele şi urmaşii lor. După vreo două săptămâni, foamea îl chinuia atât de mult încât bogatul îşi luă inima în dinţi şi se înfăţişă înaintea Atotputernicului Dumnezeu zicându-i:
- Doamne, milostiveşte-Te de mine şi-mi dă ceva să-mi ud gura şi să-mi potolesc foamea, căci mă chinuie îngrozitor.
- Bucuros ţi-aş da fiule, dar aici au de toate numai cei ce şi-au dat cu mâna lor în timpul vieţii pe pământ, sau cei rămaşi în urma lor pe pământ.
- Atunci Te rog Doamne, lăsă-mă măcar o lună, două pe pământ să-mi strâng şi eu ceva hrană pentru aici să nu mă mai chinuiesc atâta!
- Nu ştii, răspunse Domnul, că de aici nu se poate întoarce nimeni pe pământ, decât cu mare greutate? Dar ca să fac o încercare cu tine, iacă, te las să pleci pe pământ pentru un timp scurt.
Ajuns acasă ce văzu bogatul? Feciorii, cheltuiau şi risipeau averea, iar nevasta boierului se şi măritase, chefuia, se distra şi de pomană nimic nu da la nimeni. Bogatul tăcu chitic, îşi umplu chimirul cu galbeni, tocmi 50 de căruţe şi plecă la târg, unde cumpără tot felul de bunătăţi pentru mâncare şi se îndreptă spre casă.
Pe drum, iată că Dumnezeu cu Sf. Petre, pentru a-l încerca pe bogat se prefăcură în 2 moşnegi slabi şi neputincioşi, cerură de pomană bogatului, dar acesta se făcu că nu-i vede. Pentru că cei 2 moşnegi stăruiau să li se dea de pomană cât de puţin, bogatul se hotărî cu chiu cu vai să le dea 2 pâini care căzuseră din căruţe în noroi şi le aruncă în braţele moşnegilor.
Ajuns acasă, boierul îşi mai luă şi alte bunătăţi şi, pornind pe cealaltă lume, le depozită unde îi arătă Sf. Petru. Fericit că are acuma de toate, bogatul se plimba printre cei răposaţi sigur şi mândru de el. Când îl prinse foamea se duse la Dumnezeu să-i dea din bunătăţile din hambar. Domnul îi dădu o pâine tăvălită prin noroi.
- Doamne, zise bogatul, dar din câte bunătăţi am adus eu de pe pământ, tocmai asta mi-o dai mie?!
- Eu ştiu că mai ai încă o pâine mânjită de noroi şi altceva nimic. Nu ţi-am spus clar că aici ai numai ce dai altora cu mâna ta cât timp trăieşti pe pământ?! Şi după moartea ta, numai ce-ţi dau ai tăi de pomană. Tu ai trăit ca un om fără de inimă; ai strâns numai comori pământeşti şi deloc comori cereşti. Ţi-am dat drumul pe pământ, cu gândul că ce vei mai găsi acolo vei da săracilor, orfanilor, bolnavilor şi neputincioşilor şi astfel vei avea comoară aici în cer. Aşa că vezi bine, nu mai ai de primit decât o singură pâine plină de noroi. N-ai auzit pe pământ că românul spune aşa: „Cine dă, lui îşi dă!” şi credincioşii au o vorbă a lor pe cât de dreaptă pe atât de adevărată şi anume că: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”.
Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011
