Cine este mânios să-şi întoarcă toată mânia, toată tensiunea sa lăuntrică spre dragostea lui Dumnezeu, spre pace, spre cuvintele mântuirii, spre „Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, folosind orice mijloc care-l ajută. Cineva zicea rugăciunea lovindu-şi mâinile. L-am văzut şi l-am întrebat:
— Ce faci acolo?
Şi mi-a răspuns:
— Am învăţat lucrând la motoare să dau din mâini şi nu pot acum să mai fac altfel.
— Bravo i-am spus. Felicitări!
Vedeţi cum răul, zgomotul, care este cel mai mare rău, poate să scoată şi ceva bun. Un marinar zicea rugăciunea având impresia că trage la vâsle şi, de aceea, îşi clătina mâinile. Cu adevărat trăgea vâsla, pe Hristos.
Prin urmare, putem să folosim totul. Ce ne dă Dumnezeu, ce ne fac ceilalţi, ce pătimim înlăuntru şi în afară, toate ne duc la Dumnezeu. Atât de nehotărnicită este dragostea lui Dumnezeu. Numai în spumele ce se ridică la fierberea egoului nostru nu este mântuire. Acestea ne îndepărtează de Dumnezeu.
Din Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie, cuvânt despre trezvie, Editura Sf. Nectarie, p. 103
