Odată, când făceau niște reparații și aveau multe cheltuieli, un frate s-a gândit să recomande Starețului să „frâneze”, fie și temporar, multa milostenie pe care o făcea. Atunci Starețul, om simplu , dar înțelept, i-a povestit despre acel egumen care, deși la început dădea milostenie îmbelșugată, atunci când s-a întâmplat să aibă niște cheltuieli mai mari, s-a împuținat la suflet și a tăiat milostenia.
Dar din ziua aceea și Dumnezeu a încetat să trimită și binecuvântările Sale și atât de mult a sărăcit mănăstirea, încât frații ajunseseră să nu mai aibă ce mânca. În cele din urmă Dumnezeu s-a milostivit de ei și i-a arătat egumenului în vedenie doi oameni, care i-au spus:
– Noi, sfinte egumene, suntem prieteni și tot timpul mergem împreună. Tu pe unul din noi nu l-ai voit și l-ai alungat. De aceea am plecat amândoi.
– Cum vă numiți? i-a întrebat egumenul.
– Pe mine mă cheamă „Dă”, iar pe prietenul meu îl cheamă „Primește”.
De îndată ce a auzit aceste cuvinte, egumenul a poruncit ca din acea zi să dea milostenie ca și mai înainte din puținul pe care îl aveau. De atunci s-a întors „Primește” la ei și s-a umplut din nou mănăstirea de binecuvântări.
Mărturisesc că acest lucru l-am observat și la noi. Căci nu-mi amintesc să fi fost vreodată în lipsă, cu toate că se întâmpla să avem cheltuieli foarte mari pentru lucrările de reparații.
Din Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, Editura Evanghelismos, 2005, p. 244-245
