Un bătrân locuia împreună cu fiul şi cu nora sa, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile celui vârstnic tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii uşor împleticiţi. Întreaga familie mânca împreună la aceeaşi masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură. Boabele de mazăre sau de fasole i se rostogoleau din lingură pe covor, iar când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din ea se vărsa pe faţa de masă. Fiul şi soţia lui se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea bătrânului. Până într-o zi când a fost luată o hotărâre.
„Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus băiatul omului neputincios. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe resturi de mâncare şi să curăţ după fiecare masă covorul! Tata va mânca de acum încolo la o măsuţă într-un colţ al bucătăriei, după uşă.“ Zis şi făcut. Acolo a fost mutat bunicul care mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei din sufragerie. Şi pentru că bătrânul reuşise să spargă câteva farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bătrânului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti. Singur, după uşă, omul îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora lui le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul lor, de 4 ani, se uita când la bunicul, când la mămica şi la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl băiatului a observat că acesta meşterea ceva în camera lui. S-a apropiat şi a văzut că micuţul încerca să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo?“, l-a întrebat tatăl. Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre părintele său şi i-a răspuns cu blândeţe: „O, am treabă. Vreau să fac un blid ca al bunicului. Un blid din lemn, din care să mănânci tu şi mami atunci când eu o să cresc mare…“ Copilul a zâmbit, apoi s-a întors la treaba lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii pe care se citea ruşinea. Nici un cuvânt nu rosteau, domnea deplina tăcere, dar amândoi ştiau ce au de făcut.
În seara aceea, fiul şi-a luat de mână tatăl vârstnic şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie, în seara aceea şi în fiecare seară de atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. De atunci, nici fiul, nici nora bătrânului nu au mai fost deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea vreo furculiţă plină de mâncare pe covorul sufrageriei…
Ce seamănă omul, aceea va şi secera.
Adaptare dupa o povestire de Lev Tolstoi
