Câtă frumusește e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp s-o vadă…

542

Adesea ne întrebăm dacă are vreun sens viața și dacă merită să fie trăită. Desigur sunt atâtea lucruri neplăcute, legate de existența noastră aici. Le întâlnim zilnic ca pe obstacole și încercări de neînlăturat. Răul este pretutindeni prezent.

Totuși avem motive să ne și bucurăm. Viața ne dăruiește o seamă de frumuseți de care, dacă le știm culege, ne încântăm ființa, cu care învingem urâtul și poverile.

Iată zorile se arată, cântecul luminii și al păsărilor începe, apele aleargă scânteind, mustește viața în tot locul. Omul bun muncește și se roagă. Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului vrea să trăiască, descoperă sensul vieții. Doamne, și când se lasă noaptea, noaptea de basm a lui August: cântă tainele prin frunziș și plânge luna o dragoste neîmpărtășită.

Câtă frumusește e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp s-o vadă...

Cum să nu merite viața s-o trăiești, cum să n-aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului și al pomilor, iată copii. Câte făpturi atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înțeles cântecul trist al apelor nestatornice și n-a cunoscut bucuria propriilor sale depășiri, nu găsește sens vieții, nici nu merită s-o trăiască.

Este în puterea noastră de a descoperi viața și sensul ei. Este în puterea noastră de a alege. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul și a ne bucura. De ce atunci să dezertăm?

Să luptăm și să fim sinceri: vălul urât dispare și bucuriile mari nasc. Viața merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiție însă: să nu o trăim periferic; să o trăim în adâncime, în esență.

Viața nu este ceva abstract, produc al minții noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viața există în cosmos. Viața este aspirație, este creație, este armonie. Viața este schimbare și totuși permanență.

Rațiunea nu poate să o cuprindă; nu poate pentru că ea este în viață. Rațiunea fragmentează, descompune viața. Viața cuprinde rațiunea.

Sfera vieții e mai mare decât a rațiunii. Când spunem viață afirmăm toate elementele și însușirile existenței adică: realitate, echilibru și armonie; rațiune, libertate și creație. Ființa noastră trebuie să se aplece asupra vieții. Așa se împlinește.

Pentru a trăi și a cuprinde înțelesul a tot ce este trebuie să avem simțul și sensul vieții. Aici stă o taină a lumii: ce este viu străjuiește existența, fiindcă și ceea ce credem că e mort de cele mai multe ori este tot viu, în prelungiri ce nu se văd. Să învățăm a cunoaște. Cunoașterea înseamnă cuprinderea întregului, deodată, înseamnă experiența nemijlocită. A cunoaște înseamnă a fi în viață în înțeles metafizic nu biologic.

Viața este continuitate, val infinit. De aceea numai acela o poate cunoaște care îi simte întregul. Adevăratul om este o ființă cosmică; experiența lui trebuie să aibă această dimensiune.

Tendința omului de a se regăsi, adică de a se situa just și a se întregi. Aceasta înseamnă năzuința desăvârșire.

Viața omului are un sens propriu. Viața este prisos, este întrecere de sine. Viața înseamnă sforțare peste ceea ce este dat, peste actual; omul amplifică prezentul pentru un alt prezent viitor.

Viața nu poate fi înțeleasă fără schimbare. Numai ce e mort nu se schimbă în lumea noastră. E aici un conținut trist al condiției umane, dar nu mai puțin mântuitor.

Fenomenul vieții este orientat în înțelesul că nu este o forță oarbă, fără lumină, fără cale. Schimbările ei au anume sens, un anume curs, care merge către perfecțiune. Aici stă bucuria vieții: în această tendință a sa de a se întrecce pe sine însăși spre creste tot mai înalte, tot mai însorite și cuprinzătoare.

Viața noastră cuprinde urâtul, imperfectul dar sensul ei este de a ucide aceste stări, nu de a le cultiva, de a le depăși către stări și farmec superioare până ce ajunge în împărăția frumuseții. Prezența urâtului și a infirmului în viața noastră este durere și plâns. Prezența aceasta nu este fatală vieții în sensul că nu o învinge, nu o reduce la moarte, ci dimpotrivă o îndeamnă mereu către cucerirea adevărului, a frumuseții pure.

Sensul vieții este dinamic nu în înțeles de mișcare, ci în înțeles de mișcare creatoare, adică pornind din sâmbure, dar nu fiind asemenea lui. Viața își creează forme cu totul noi. Acesta este sensul vieții: nu zbucium zadarnic, ci puterea creatoare către superioare.

Omul când nu e pervertit este un izvor nesesat de lumină, de îndemn spre bine și frumusește. Omul este o expresie ultimă a vieții prin care existența însăși progrsează. Viața omului este o luptă pentru prinderea și fixarea elementelor neschimbătoare; este o încercare continuă de a face să domine eternitatea din el. Viața noastră este o creștere continuă, o depășire. Prezența suferinței nu înseamnă altceva decât această continuă creație pe o cuprinde și care transfigurează totul.

Sensul vieții este în a cultiva conținutul pozitiv a tot ce există în noi și dincolo de noi. Oul este o existență care își poartă frumusețile cu luptă. De aceea viața sa este atât de frumasă și atât de dramatică.

Îndemn la simplitate, Ernest Bernea, Editura PREDANIA, pag. 90-94


Articole postate de același autor
838

Seri duhovnicești la biserica USM: “Alexandru Cristea, autorul muzicii imnului de stat al R.Moldova: file necunoscute”

“Alexandru Cristea, autorul muzicii imnului de stat al R.Moldov „Limba noastra”: file necunoscute” este tema conferinței zilei de miercuri, 03 octombrie 2018, ora 18.00, de la Biserica «Întâmpinarea Domnului» din incinta USM.  Invitatul serii este Maria Vieru-Işaev, istoric cercetător.  *** Alexandru Cristea s-a născut la 13 dec. 1890, la Chişinău si a decedat in anul 1942. A […]