Cum îl poţi ajuta pe copil să recunoască păcatele proprii şi în acelaşi timp să nu-l judeci prea aspru cu cuvintele?
Nu trebuie să utilizăm cuvinte care ni s-ar părea şi nouă jignitoare (prostule, idiotule, nenorocitule...). Astfel de cuvinte trebuie să lipsească în general din limbajul nostru cotidian, dar mai ales atunci când vorbim cu copiii.
Cel mai important este să nu-l identificăm pe copil cu fapta pe care a făcut-o. Aceasta este o regulă generală, dată de Mântuitorul într-una din poruncile principale: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Dragostea noastră pentru noi înşine constă în aceea că, într-o oarecare măsură (dacă nu ne-am pierdut minţile), cunoscându-ne păcătoşenia, înţelegem că nu suntem reductibili la păcatele noastre, ca persoane. Căci, oricum, continuăm să ne aflăm în starea de părere de rău pentru noi, să ne iubim, să ne dorim mântuirea şi să ne rugăm Domnului pentru iertare, dar să ne dorim şi iertarea din partea aproapelui.
La fel trebuie să ne comportăm şi cu copilul. Să nu-i spunem: „Eşti un zgârcit!” sau: „Eşti rău!”, ci „Te-ai comportat ca un om zgârcit!” sau „Ai făcut un lucru rău, lovindu-ţi sora mai mică!”. Adică, trebuie să facem diferenţă între omul care păcătuieşte şi fapta lui, şi aceasta cu atât mai mult referitor la copii.
Preot Maxim Kozlov, Familia - ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, p. 239-240
