Care este rolul pedagogiei creştine în societatea contemporană?

243
Pedagogia creştină este o componentă inseparabilă a pedagogiei generale. Fără a lua în calcul dimensiunea religioasă, nu am putea vorbi despre pedagogie în integralitatea ei, pentru că educaţia nu s-ar realiza pe deplin, nu ar cuprinde toate planurile în care se desfăşoară viaţa omului.

Dacă scopul învățământului de tip laic este de a asigura dezvoltarea complexă a omului, formarea personalității, încercarea de a-l face pe copil asemănător cu ceilalți, pedagogia creștină îl ajută pe copil să năzuiască spre asemănarea cu Dumnezeu. Pedagogia creştină are ca fundament învăţătura dumnezeiască și porneşte de la practicarea iubirii aproapelui, a binelui, a virtuţilor, a solidarităţii, a comuniunii, concepte care mai târziu au fost introduse şi utilizate de alte ştiinţe, sub denumirea de finalităţi ale diverselor procese educaționale.

Într-o lume aflată în mişcare și în permanentă dezvoltare, uneori haotică, valorile creştine sunt singurele care nu se schimbă, nu îşi pierd „valabilitatea”. Ceea ce suportă transformări sunt strategiile didactice prin care se ajunge la ele, metodele şi mijloacele care fac posibilă cunoaşterea adevărurilor de credinţă. Pentru că dezvoltarea psihică și cea afectiv-emoţională a copiilor și adolescenților sunt total diferite față de cele cu un secol în urmă, este necesar ca pedagogii contemporani să adapteze conţinuturile la orizontul de înțelegere al elevilor de astăzi. Acest lucru nu înseamnă că fondul principal de informaţii se schimbă, ci presupune o reconsiderare a modului de prezentare, în care accentul este pus pe educat, nu pe educator.

Deşi metodele moderne sunt promovate din ce în ce mai mult, strategiile didactice utilizate în prezent de multe cadre didactice sunt preponderent cele tradiţionale, bazate pe metode expozitive, centrate pe activitatea profesorului. Astfel de metode nu stimulează interacţiunile sociale dintre elevi şi nu promovează o atitudine proactivă şi de autocunoaștere, posibile remedii la influenţele negative pe care le au copiii în dezvoltarea lor psihosomatică.

Termenul „educaţie” provine din limba latină, din substantivul feminin „educatio, onis”, care înseamnă „educaţie, creştere, purtare de grijă”, având corespondent în verbul „educo, ere, duxi, ductum” = a creşte, a scoate (din), a face să iasă, a da la iveală, a înălţa etc. La rândul său, „educo” (compus din prepoziția „e” şi verbul „duco”), înseamnă, între altele, a scoate din, înţelegând prin aceasta că, prin educaţie, omul este scos din starea vegetativă, simplu-biologică, şi condus pe cărările ştiinţei şi ale bunelor purtări. Sau, după cum excelent se exprimă un tratat modern de pedagogie, „a scoate individul din starea de natură şi a-l introduce în starea de cultură”.

Educaţia, atât cea din familie, cât şi cea din Biserică şi Școală, are o importanță deosebită atunci când ea este cultivată cu pricepere și tact spre dobândirea vieţii şi a fericirii veşnice. În contextul actual, în care tehnologia și comunicarea se dezvoltă cu o viteză amețitoare, există temerea că educaţia va fi redusă la o simplă interacțiune, în care accentul va cădea aproape întru totul pe procurarea de informaţii competitive care să fie folosite în procesul dobândirii unor deprinderi şi abilităţi, astfel încât tânărul să fie încadrat într-un sistem „eficient”, dar tot mai impersonal. Într-o astfel de situaţie, este nevoie de fructificarea actului educaţiei religioase şi conștientizarea faptului că pedagogia creştină nu poate fi realizată într-un orizont limitat şi efemer, ci în lumina iubirii eterne a lui Dumnezeu.

Orice act formativ presupune anumite oportunități ce țin de modul în care copilul se familiarizează cu gesturi și practici din sfera vieții religioase. În ceea ce privește posibilitatea de alegere a credinței, omul are capacitatea să facă benevol această opțiune. În acest fel, educația devine catalizatorul acțiunii pedagogice. Fericitul Augustin spune că „dacă nu vei crede, nu vei înțelege”. Cu alte cuvinte, credința sau încrederea în Dumnezeu este un demers necesar care premerge, uneori, năzuinței de raportare la transcendent.

Procesul educaţional complet şi eficient este teandric. Dezvoltarea armonioasă a copilului presupune conlucrarea mai multor factori educativi: familia creştină, Biserica şi Şcoala. Importanţa educaţiei religioase pentru primii ani de viaţă este primordială, ea oferind celor mici dragoste, credinţă, nădejde, încredere în sine, libertate sufletească, răspunsuri la diverse întrebări. Părinţii trebuie să ştie că biserica, rugăciunea şi viaţa spirituală nu sunt refugii sau, cu atât mai puţin, modalităţi de compensare a unor deficienţe sau frustrări de un gen sau altul. Viaţa religioasă înseamnă împlinire, vigoare, sănătate, pentru că omul fără Dumnezeu este o persoană dezorientată, care se aseamănă cu un drumeţ fără hartă şi busolă.

Când copilul își formează prima impresie despre lume, este bine ca cel mai important loc să-L ocupe Dumnezeu, Creatorul lumii văzute și nevăzute. Atunci când cineva a primit o educație creștină, mai târziu îi va fi greu să rupă legătura cu Dumnezeu. Cu cât copiii sunt mai obișnuiți cu atmosfera din biserică, cu atât va fi mai puternic dialogul lor cu Dumnezeu prin rugăciune. Formarea religioasă a copilului se face nu doar prin raţiune, cât mai ales prin simţuri. Astfel, mediul bisericesc şi frumuseţea slujbelor au o înrâurire deosebită asupra micului creştin: lumina lumânărilor şi a candelelor, strălucirea veşmintelor, mirosul de tămâie, cântările bisericeşti, dangătul clopotelor - toate acestea lasă în sufletul copilului impresii de neuitat. Este o bucurie foarte mare pentru un părinte credincios când își vede copiii crescând sub cupola Bisericii. Pentru un copil, slujba de duminică poate fi momentul de maximă trăire și fericire din săptămână. Dacă familia a știut să-l apropie de Dumnezeu, slujbele pot fi pentru el o adevărată sărbătoare.

Tinerii din zilele noastre sunt destul de vulnerabili și se pot lăsa ușor influențați de orice tentație. Elevii caută în profesorul lor un partener de dialog, un om care să nu îi judece, să le înțeleagă problemele și să-i sfătuiască acolo unde crede de cuviință că aceștia ar avea nevoie de sfaturile lui. Mulți elevi se confruntă cu probleme familiale și, uneori, singura lor șansă este aceea de a se destăinui profesorului de care se simt atașați cel mai mult și în care au cea mai mare încredere. De multe ori, dascălul din școală le poate oferi o soluție sau îi poate ajuta prin empatie, blândețe, răbdare și sinceritate.

În persoana pedagogului creștin se întâlnesc mai multe virtuți, printre care dragostea, evlavia și, nu în ultimul rând, umorul. Este adevărat că orice pedagog creștin trebuie să manifeste un echilibru sufletesc, o căldură interioară și o cunoaștere a lumii și a problemelor cu care se confruntă elevii săi, însă toate acestea pot fi întreținute de umor. Făcând uz de umor, profesorul va putea trezi dragoste față de adevăr, credință și viață.

Fără a afecta atitudinea copiilor, fără a critica neajunsurile altora, profesorul va îndemna copiii la convivialitate, jovialitate, veselie, creând o atmosferă frumoasă și orientându-i pe copii către bucuria interioară. Doar așa, pedagogia creștină din zilele noastre poate atinge desăvârșirea pe care cu toții ne-o dorim și își poate împlini misiunea, aceea de a-i apropia pe tineri de Dumnezeu și de a-i implica pe aceștia în viața Bisericii.

 

Autor: Pr. conf. univ. dr. Vasile Crețu

Sursa: ziarullumina.ro


Articole postate de același autor