Astăzi suntem în cea de-a V-a duminică a Postului Mare. Zi în care o pomenim pe Sf. Maria Egipteanca.
Când am ascultat prima dată citindu-se din viața acestei sfinte, aveam impresia că se istorisește dintr-o carte de povești. Însă mărturisirea este dintr-o poveste adevărată, una de luat aminte.
Să te lași de lume, să te retragi în pustietate ca să lupți cu patimile care te stăpânesc, să te smerești și să te dăruiești Domnului până la ultima suflare este un act pe care rar îl poți întâlni. Și poate nu atât depărtarea de lume este importantă, cât hotărârea neclintită de a-ți schimba viața și imediat ce ai decis chiar să începi s-o schimbi, să te lași o dată pentru totdeauna de viața păcătoasă, să lucrezi virtutea și să-i slujești lui Dumnezeu cu toate puterile.
Or, noi, cei în care s-au plodit fărădelegile, stăpâniți de atâtea patimi, parcă toate le înțelegem, adesea chiar voim să ne îndreptăm, însă rămânem cu aceleași păcate, pe care tot le repetăm an de an și așa se scurge viața. Și când vine ceasul să ne întrebăm ce am agonisit, cu ce am îmbogățit sufletul, înțelegem că ne putem lăuda doar cu desagul de păcate și vicii, care, adunate, nemărturisite sincer, au ajuns să ne stăpânească lăuntricul nostru.
Nu avem curajul sfintei să rupem cu viața necuviincioasă chiar astăzi, chiar în această clipă. Și nici să fim categorici în tăierea poftelor, în alegerea de a fi ai lui Hristos!
Dar cei mai mulți nici la conștientizarea păcatului nu ajung.
Observasem într-o dimineață cum doi tineri aruncau o pungă cu gunoi în mijlocul străzii. I-am rugat să o ducă la tomberon, care era la câțiva pași. Au refuzat cu aroganță, ba și-au permis să arunce și câteva vorbe necuviincioase. Au găsit de comentat și când i-am rugat să vorbească mai omenește. Așa cum nu conștientizau că gunoiul pe care l-au scos din casă și l-au lăsat pe stradă prejudiciază starea de bine a membrilor societății în care trăiesc, tot așa nu înțelegeau că mizeria pe care o poartă în cuget, veninul pe care îl aruncă prin vorbe negândite afectează nu doar pe cei pe care îi atinge, dar, mai ales, propriul suflet.
De la astfel de lucruri, elementare, ar trebui să pornească schimbarea noastră și poate, dacă stăruim, va veni și ora adevăratei pocăințe, cea care rupe lanțul și eliberează sufletul.
Preot Octavian Moșin
