De la faptul că părinţii le-au spus pe parcursul copilăriei şi probabil şi mai târziu, când deveniseră adulţi, „vorbe părinteşti” de genul:
• Eu te-am făcut, eu te omor.
• Bătaia e ruptă din rai.
• Unde dă mama (tata)... creşte.
• Nu ştii câte sacrificii am făcut pentru tine şi cât m-am chinuit ca să te cresc.
• Trebuie să mă asculţi, să faci ce spun eu, pentru că sunt mama ta.
• Trebuie să-mi spui tot, să nu-mi ascunzi nimic, pentru că sunt tatăl tău.
Bieţii copii, auzind toate acestea zilnic sau aproape zilnic, ajung să creadă că tot ce simt ei, toate pornirile lor sunt greşite, din moment ce mama (sau tata) spune aşa ceva. Câtă tristeţe şi câtă spaimă năvălesc în sufletul unui copilaş atunci când aude de la chiar părinţii săi că din cauza lui, mama sau tata sau amândoi se chinuie şi suferă?
Oare câţi părinţi înţeleg cât rău le fac copiilor lor, terorizându-i astfel? Aruncându-le aşa cuvinte grele! Cerându-le ascultare orbească (ce contează ce dorinţe sau înclinaţii au copiii...), cerându-le să nu aibă nici un fel de secrete sau de intimitate, ori ameninţându-i cu una sau cu alta: de la „Moş Crăciun nu-ţi va mai aduce nici o jucărie“ şi „Vine Bau-Bau să te mănânce…”, la „Nu te las să ieşi din casă o săptămână...”. Sau, în cazul copiilor mai mari ori deveniţi adulţi, „Mă sinucid şi o să mă ai pe conştiinţă”. Părinţii sunt foarte inventivi în materie de ameninţări şi pedepse la adresa copiilor lor. Toată această agresiune psihică exercitată asupra copiilor este considerată de părinţii care o practică drept autoritate părintească, ceea ce reprezintă o mare eroare.
Dimpotrivă, copiii trebuie să ştie că nu există Bau-Bau; că Moş Crăciun vine pentru fiecare copil în parte, pentru că îi iubeşte pe toţi necondiţionat; că ei, copiii, beneficiază de securitate maximă în propria casă şi în preajma părinţilor, care nu-i vor abandona pentru nimic în lume, nici măcar pentru o secundă şi nici măcar în glumă. Trebuie să ştie că ei le aduc părinţilor numai fericire şi bucurii şi nicidecum vreo nenorocire sau boală! (Am auzit, de asemenea, de nenumărate ori, părinţi spunându-le propriilor copii: Mă îmbolnăveşti de nervi!)
Părinţii nu le fac rău copiilor lor cu intenţie. Ei sunt convinşi că fac bine ceea ce fac. Mai ales că, în jurul lor, majoritatea procedează cam la fel cu copiii, cam acelaşi limbaj, cam aceleaşi atitudini.
Părinţii le fac rău copiilor lor din neştiinţă, din nepricepere, din neglijenţă sau de teama nefondată că îşi pierd autoritatea. Sau uneori dintr-o incapacitate sau jenă de a îşi da pe faţă iubirea, de a şi-o manifesta liber, fără ezitări.
Din fericire, când un părinte îşi dă seama că greşeşte faţă de copilul său, el poate decide să facă o schimbare, poate alege să aplice un alt mod de educare, bazat pe blândeţe, toleranţă, respect. Dacă părintele a decis această schimbare, din acel moment copilul său va avea o altă viaţă, va fi un copil fericit şi, peste ani, un adult fericit.
(Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, eu te omor, Editura Coresi, p. 26-30)
