Praznicul acesta al intrării Domnului în Ierusalim – numit şi al Floriilor – poartă cu sine adânc de înţelepciune şi oricât ne-am strădui să surprindem toate sensurile sărbătorii acesteia, fi-vom neputincioşi în a le epuiza. Căci mai întâi de a fi Intrarea în Ierusalim au fost patruzeci de zile de radioasă bucurie a postirii, iar ultima dintre bucuriile fericite aduse de post a fost praznicul din Betania al învierii lui Lazăr. Cântarea Liturgică este aceea care ne îndeamnă să luăm aminte la acesta mai cu seamă. Căci zice: „Săvârşind aceste patruzeci de zile cele de suflet folositoare, cerem să vedem şi sfânta Săptămână a Patimii Tale, Iubitorule de oameni, ca să preaslăvim în ea măririle Tale şi nespusă orânduirea Ta cea pentru noi, cu un cuget cântând: Doamne, slavă Ţie!“ (Idiomela sâmbetei lui Lazăr glas 8), iar apoi Leon împăratul cel cucernic în cele cinci alcătuiri poetice cântă minunea din Betania, dar de ce zic din Betania, căci iadul însuşi gustă deja din moartea ce i se pregăteşte: „Doamne, venit-am la mormântul lui Lazăr cel mort de patru zile, şi, vărsând lacrimi peste prietenul Tău, l-ai sculat, Spicule al vieţii. Pentru că moartea fiind legată cu glasul Tău, înfăşurările lui s-au dezlegat ca şi cu mâinile… „Doamne, glasul Tău a stricat împărăţiile iadului şi cuvântul puterii Tale a ridicat din mormânt pe cel mort de patru zile; şi s-a făcut Lazăr început al mântuitoarei învieri celei de-a doua…“ Gestul lui Hristos, conservat cu lumină de icoană, străbate nu doar iadul, ci şi veşnicia: „Venind la mormântul lui Lazăr, Mântuitorul nostru, şi strigând pe cel mort, l-ai sculat ca din somn; s-a scuturat stricăciunea cu Duhul nestricăciunii şi a venit o dată cu cuvântul legat cu înfăşurăturile…“(Slava lui Leon, Vecernia). Iar alt imnograf , Andrei Tiflos (orbul) ne îndeamnă să cântăm astfel: „Săvârşind patruzeci de zile cele de suflet folositoare să strigăm: Bucură-te cetate Betanie, patria lui Lazăr… Bucuraţi-vă Marta şi Maria, surorile lui, că (mâine) vine Hristos să învieze cu cuvântul pe fratele vostru cel mort, al cărui glas auzindu-l amarnicul şi nesăţiosul iad, cutremurându-se de frică şi, suspinând foarte tare, va slobozi pe Lazăr legat cu înfăsurătorile. De a cărui minune mirându-se mulţimea iudeilor va întâmpina pe Domnul cu ramuri şi cu stâlpări şi se vor arăta lăudând pruncii pe Acesta, pe Acesta pe Care Îl prăznuiesc Părinţii: Bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israel!“.
Am arătat toate acestea, ca să înţelegem încă o dată modul în care, chiar smerit, pe mânzul asinei, Hristos-Domnul intră în Ierusalim. Şi înţelegem exuberanţa copiilor care-L simt pe Hristos ca Mântuitor, ca şi cârcoteala maturilor („părinţii pizmuindu-L…“). Este modul împărătesc în care Hristos ştie să calce pe cadavrul morţii. Paşii de azi din Betania, din Ierusalim, sunt, dacă vreţi, exerciţiul organic al paşilor ce vor zgudui iadul, după ce mai întâi au cutremurat Grădina Raiului în care Adam şi Eva căzut-au… Paremiile care se citesc la Vecernia Praznicului (Facere 49, 1-2, 8-12; Sofonie 3, 14-19 şi Zaharia 9, 9-15) ne obligă să vedem că Hristos le împlineşte, umple de adevăr Scriptura. Iar Intrarea în Ierusalim se face la rându-i, icoană a Cincizecimii ce va să fie, căci „astăzi Harul Duhului Sfânt pe noi ne-a adunat şi, toţi luând Crucea Ta, zicem: Bine eşti cuvântat Cel Ce vii în Numele Domnului… Osana, Celui dintru înălţime! (Slava gls. 6, la Stihoavna Vecerniei). Căci ce altceva fi-va pogorârea la iad a Domnului decât o umplere de Duh Sfânt a locuinţei morţilor pulverizată de puterea Duhului lui Hristos, Împăratul Măririi atât de greu identificabil de îngeri în urma rănilor pe care, Săptămâna aceasta ce vine, I le va aduce Lui, Izbăvitorul rănilor noastre.
În taina Ierusalimului se face bucurie nu doar pruncilor de la suprafaţă, de pe străzile de praf ale cetăţii, ci şi bătrânilor celor trecuţi pe căile de Duh ale locuinţei morţilor: „Strigat-au cu veselie duhurile drepţilor: Acum lumii aşezământ nou se rânduieşte, şi cu stropirea dumnezeiescului Sânge, să se înnoiască poporul!“ (Cântarea a şasea a Utreniei). O stropire cu dumnezeiesc Sânge, care ar fi trebuit să scoată pe ierusalimiteni – şi pe noi, mai ales pe noi – „din groapa cea fără apă a necunoştinţei“, pentru înnoirea poporului, aceluia care ar fi trebuit să cânte noului Ierusalim…
Dar o dată cu „Osana!“ se naşte şi strigătul de fiară abundă, de prostie şi stupidă trădare: „Răstigneşte-L!“. Dacă, la lumina zilei ,se ţese porfira cea de azur a Împăratului smerit, la întunericul cel care ascunde uneltirile, fraţii diavolului ţes deja, din argint, trădare şi nenorocită sărutare, cămaşa morţii Robului, Răstignitului… Poate că tocmai smereniei îi plăteşte tribut Hristos, Iubitorul smereniei. Căci nu admite temenelele lor, văzând dincolo de entuziasmul de acum, din ziua aceasta, teribilul urlet de fiară buimacă, fiară ce va pecetlui cu buzele grabei trădarea – a câta oară? – lui Dumnezeu. De aici, poate, tonul extrem de riguros al Evangheliei, indiferent de variantele pe care le-am utiliza în descuierea mormântului (In 12, 1-8; Mt 26, 6-12; Mc 14, 3-8). Hristos nu Se lasă înşelat de reacţiile mulţimii! El vede deja dinţi scrâşnind, înjurături, scuipat şi sângerare, umilire… Ei agită stâlpări, iar El vede pumni ce se-nalţă, nerecunoscători, spre cer. Ei aştern haine pe cale, iar El vede deja sfâşierea hainelor Sale ca să fie podoabe pe Cale… De-aici tonul echilibrat! Undeva, lemnul de Cruce îşi trăgea sevele pentru a se face lemn răstignirii, iar fierăriile Ierusalimului purtau între piroanele lor şi piroanele care aveau să răstignească pe Cel care ţine cerul răstignit deasupra apelor.
Nu de puţine ori în viaţă, noi înşine, ierusalimiteni de jos, ne lăsăm entuziasmaţi de intrarea lui Hristos în Ierusalimul inimii noastre şi agităm osanalele faptelor noastre sau eforturilor noastre, uitând cât har ceresc vine de Sus, pentru ca ele să se nască, să crească şi să rodească în inima noastră şi-n viaţa noastră. Nerecunoscători mai apoi, răstignim pe Hristos afară din ierusalimul cel dinlăuntrul nostru, la porţile buzelor noastre, pururea comentând şi cerând socoteală Domnului pentru toate câte ni se întâmplă. Noi înşine ne facem dar transfugi între „Osana!“ şi „Răstigneşte-L!“ robi nemernici ai trădării…
Dar, departe, în geana de înviere a Bisericii, se-aude glas înalt, cum că Ierusalimul se luminează, ceresc şi mântuitor…
Facă-ne Domnul părtaşi Învierii Lui!
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu