Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos?
Aș răspunde așa: din moartea necunoașterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoașterii. Așa cum m-a izbit întrebarea, ca fiind minunată, tot așa îmi vine să zic că m-a trăsnit și răspunsul: Moartea necunoașterii de Dumnezeu survenită tocmai prin gustarea pomului cunoașterii, dar mă iertați, de acum încolo aș vrea să zic „lemnul cunoașterii“ (aceasta era traducerea mai veche). În vechime traducătorii nu-și permiteau să parafrazeze atâtea ca în modernitate și mai bine făceau, în general. De ce „lemnul cunoașterii“? Nimeni nu vorbește de pomul Crucii, dar în greacă, în slavonă, există ecoul acesta pe care-l are lemnul Crucii, și lemnul vieții, și lemnul cunoașterii și toate lemnele raiului (zice un tropar cântat în Marele Post: „…s-a înfipt lemnul Crucii pe Golgota și iadul a strigat: vai, cine a împlântat o așchie de lemn în inima mea?!“).
Limba noastră, care a cunoscut duhul dreptei slăviri, și-a însușit anumite formule și anumite expresii și un anumit vocabular, însă nu deplin, și cu năvala modernității, le pierdem. E foarte important să nu pierdem cuvântul și sensul cuvântului. E important ca Scriptura și tot ce este liturgic să fie o traducere și nu o trădare. Se tot citează, cel puțin în Occident, expresia italiană „Traduttore – traditore“ („Traducător, trădător“). Să nu trădăm, ci să traducem, fiindcă, mai ales în cele bisericești, cuvântul are o importanță deosebită. Cuvântul nu este doar un purtător de informație, cuvântul are energie; energia asta este mântuitoare și dacă nu, riscă să fie ucigașă. Cuvântul este unul din numele lui Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu.
Blestem
Părintele Sofronie socotea că blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Bănuiesc că mulți din contemporanii noștri sunt „bine mersi“ fără Dumnezeu. Ne e un pic dor de El, poate mai avem și greutăți și ne amintim că mai este și Dumnezeu și poate că ne ajută El când alții nu pot, însă nu ne dăm seama că a murit ceva în sufletul nostru și nu ne dăm seama tocmai fiindcă suntem morți, iar moarte înseamnă faptul de a nu-L cunoaște pe Dumnezeu. E sigur că, deși a fost față către față cu Dumnezeu, Adam nu a ajuns să cunoască pe Dumnezeu destul de deplin. Dacă ar fi cunoscut Adam pe Dumnezeu destul de deplin ar fi fost cu neputință mincinosului șarpe să-l înșele pe Adam, respectiv pe Eva…
Chipul morții
Ce numim noi moarte? Ne îngrozește și ne întristează dincolo de orice măsură chipul morții. Un trup care până odinioară fiind în viață avea cât de cât o înfățișare, să zicem o frumusețe, chiar și un om rău, un om îmbătrânit, urâțit poate de ani și de cine știe prin ce trecuse viața lui, dar, în comparație cu trupul lui mort, avea o frumusețe, în el stătea viața. Trupul neînsuflețit are un chip care îngrozește pe om nu numai în sensul de frică, de groază, îngrozește și în sensul de urâciune, ceva de nerăbdat, ceva ce omul nu poate să suporte. Și nu va putea niciodată, fiindcă Dumnezeu nu a vrut ca omul să se împace cu moartea. Dumnezeu nu vrea să ne împăcăm cu moartea, căci ea este vrăjmașul, singurul vrăjmaș. Și dacă harul lui Dumnezeu îl putem numi sabie pentru a lovi pe vrăjmași, e sabie pentru moarte și numai pentru moarte. Deci, pentru noi, chipul morții este trupul neînsuflețit, dezbinarea între trup și suflet.
[…] Dar, iubiți frați și surori, pe de altă parte, moartea, ca proces din viața noastră, dacă am trăi noi creștinește, este o minune. Sub aspectul acela tragic, Dumnezeu omoară moartea, adică, cum zice Sfântul Pavel, tot ce este păcat se sfârșește cu moartea. Moartea nu este altceva decât energia morții care lucrează în noi. Ar trebui multe definiții date, dar nădăjduiesc la experiența vieții voastre. Domnul și harul lui Dumnezeu să vă explice și experiența vieții și cărțile citite, că n-avem timp să explicăm fiecare cuvânt. Să nu ne oprim la definiții morale, e prea puțin morala, trebuie să o depășim cât mai curând, nu în imoralitate (asta e a cădea dincoace de morală), trebuie să trecem dincolo de morală, în ființialitate, în ontologie, dacă vreți.
[…] Deci, păcatul trebuie înțeles ca lucrare a morții în noi, care înmulțește moartea, ne umple de moarte. Moartea este sfârșitul acestei lucrări. Dumnezeu a zis „…ca răutatea să nu fie fără de moarte, acum să îndepărtăm pe Adam din rai“ și a pus moartea despărțire între trup și suflet, cum zice rugăciunea de iertare a arhiereului la înmormântare: sufletul să se întoarcă de unde ființa și-a luat, iar trupul să se dea în cele din care a fost alcătuit. Păcatul este chipul morții, al morții văzute ca despărțirea sufletului de Dumnezeu, Făcătorul lui. Asta este moartea, ăsta este păcatul. Tot ceea ce desparte sufletul omului de Făcătorul lui, de Dumnezeu, e moarte. Lucrarea acelui lucru, acelei energii, a acelui gând, a acelei fapte este păcat, este lucrarea morții. Iar tot ceea ce aduce pe om către Dumnezeu este viața și este stingerea lucrării morții. Viața și libertatea ne sunt date pentru ceea ce numește Biserica: pocăință.
Intrarea în viață
Dar de ce a suferit Eva blestemul acesta al nașterii în dureri? Pentru că nașterea omului în lumea asta îngână omului nașterea omului la sfârșitul vieții ăsteia. Așa cum ne-am făcut gestația în pântecele maicii pentru a veni în viața asta, tot așa ne facem devenirea asta între naștere și mormânt, a doua gestație, pentru a ne naște întru cele veșnice. În dureri și poate cu plângere se face nașterea omului în lumea asta. Pruncul se naște plângând și în plânsoare însoțim trupul ne- însuflețit la mormânt și cu plângere îl înmormântăm. Plângerea însă trebuie să fie numai pentru viața asta și face parte din dinamica pocăinței, cu atâta părere de rău pentru relele făcute. Noi gândim obiectiv. Faptul că am făcut o greșeală șimi pare rău pentru ea, nu asta este încă pocăința, dar este un început. Adică, o părere de rău că vedem că am scrântit-o, asta e normal. Dar lacrimile adevărate sunt când sufletul începe să trăiască faptul că despărțirea de Dumnezeu este un blestem și că acel blestem este moarte. Că el, sufletul, despărțit de Dumnezeu (sufletul nostru fiind persoana; nu iau analitic doar sufletul, ci cu trupul și cu tot ce alcătuiește persoana omului), dacă își dă seama că e despărțit de Dumnezeu, înseamnă că cunoaște cât de puțin pe Dumnezeu, măcar atât cât să își dea seama că e despărțit de El. Când cunoaște sufletul pe Dumnezeu? Atunci când începe sufletul să-și pună întrebarea „De ce Dumnezeu ne-am despărțit noi?“, „De care dragoste ne lipsim noi?“. Lacrimile vin din dragoste, nu din părere de rău obiectivă (că am făcut – obiectiv – ceva tâmpit, să zicem), ci că prin acea prostie, prin acea răutate când s-a rănit dragostea lui Dumnezeu, începem să ne despărțim de dragostea asta.
Nimic mai vulnerabil decât dragostea
[…] Îndrăznesc să mai spun un lucru: dragostea – și când vorbim de dragoste vorbim de Dumnezeu –, dragostea divină este atotputernică, însă nimic nu este – paradoxal – mai vulnerabil decât dragostea. Dacă Dumnezeu n-ar iubi, dragostea n-ar putea fi rănită și Dumnezeu n-ar putea fi rănit. Paradoxal, dragostea adevărată, dumnezeiască este așa de intensă, este „foc mistuitor“ care mistuiește nemistuind; dar oare cum? De ce nu mistuie? Pentru că Dumnezeu este nemuritor și totuși, în același timp, este, cum zicem noi, cu limbajul nostru de la psihologie: vulnerabil. În ce sens vulnerabil? Subțire, mereu se mărginește! Și în ce sens se mărginește? Nu se ofensează zicând: asta-i erezie! Dumnezeu nu cunoaște mânie, ofensă; nu-L poți ofensa pe Dumnezeu. Numai proștii ne ofensăm, că dacă cineva mi-a zis că sunt un porc, mă și ofensez și mă supăr pe el… da’ uită-te-n oglindă, poate nu e foarte bine ce vezi acolo, dar porc nu e! Degeaba m-am ofensat! Avem slăbiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are slăbiciune, nici moarte și nu se supără, ci mă iubește pe mine, deși, păcătuind, eu mă lipsesc de dragostea Lui și tot ce vrea să reverse în mine…
Dumnezeu vrea să devin un dumnezeu, dar nu pe calea asta amatoristă, ci pe calea, hai să-i zicem profesionistă. Dumnezeu profesional ne învață cum să ajungem la El și dacă ar putea să ne dea mai mult decât ce este El, ne-ar da mai mult! Asta-i dragostea dumnezeiască! De ce îndrăznesc să zic eu că ne-ar da mai mult? Fiindcă Hristos în experiența Lui de om ne spune că „cei care cred în Mine cele ce le fac Eu și ei le vor face și mai mari decât acestea pentru că Eu mă rog către Tatăl“. Poftim, care este iubirea lui Dumnezeu! Ce șoptea șarpele că vrea Dumnezeu? Ca nu cumva să ajungem ca Dumnezeu! … Sfinți, de-a lungul istoriei, au înviat din morminte oameni morți de nu știu când. Hristos a făgăduit „nu numai că veți face ce fac Eu, ci și mai mari decât acestea“. Poftim, ce invidie are Dumnezeu? Nici una! Dragostea se dăruiește total și dacă ar putea da mai mult decât totul, ar da mai mult, și când a putut să dea mai mult a dat mai mult măcar în condițiile astea limitate, pământești.
Crucea – de viață făcătoare
Crucea nu este suferință. Crucea, și de aceea o numește Biserica de viață făcătoare, este dragoste. Dar Crucea, în lumea asta sălbatică, nu poate decât să fie suferință. Dragostea dumnezeiască în lumea asta nu poate să fie decât suferință și asta este Crucea. Crucea trebuie să o înțelegem ca dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu care, cum zice Sfântul Ioan Evanghelistul: dacă i-a iubit pe ai Săi, până în sfârșit i-a iubit. Care sfârșit? Însăși moartea prin chin, prin rușine, rușinea că L-au făcut de două parale, cică și-a pierdut tot ce propovăduise, tot ce fusese a fost făcut acum de două parale. Nici astfel nu I-a biruit dragostea! Dragostea e jertfelnică până la capăt…
Sursa: Revista Rost nr. 46/2006, www.rostonline.ro
