Am fost întrebat care este părerea mea despre copiii născuţi după violuri, dacă ar [fi] trebui[t] avortaţi sau nu. Desigur, se caută argumentarea prin excepţie, ceea ce falsifică demersul, pentru că regula nu se deduce din excepţie, regula coexistă cu excepţia.
Dar chiar şi aşa, tot nu putem ajunge la o situaţie în care uciderea pruncului nenăscut să fie moralmente acceptabilă. Reproduc răspunsul: “În al doilea război mondial, într-o mănăstire catolică de maici din Polonia, trecerea Armatei Roşii a însemnat un şir nesfârşit de violuri. Douăzeci dintre maici au murit, cinci au rămas gravide. Fecioare sfinte, care-şi dedicaseră viaţa lui Hristos, au cunoscut bărbatul doar sub forma brutei infernale. Nu animale, ci infernale, pentru că în lumea animalelor nu există violul, doar omul este capabil de asta. Toate cele cinci maici gravide au ales să nască pruncii şi să-i crească, devenind maici şi mame. Nedoriţi, neaşteptaţi, au fost iubiţi pentru că erau rod nevinovat.”
Aşa se prezintă principiul pus in practică, exemplul acestor călugăriţe este clar: nu există excepţie care să justifice omorârea unui copil pentru vina unui adult.
