Un lucru vrednic de ținut minte este acela că în puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alţii. Zic asta pentru că, de regulă, ajungem să ne considerăm prietenii ca pe o proprietate şi un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie să întrețină relaţii cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru că aceasta se interpretează ca o trădare. Cerem socoteală prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocând motive de genul: „Vreau să clarificăm relaţia dintre noi”, sau „între prieteni nu trebuie să existe secrete” şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte de prietenie care presupun libertăţi şi restricţii potrivit cu firea şi educaţia pe care o avem. Astfel de prietenii se strică de îndată ce „regulile”, convenţiile sau aşa-zisele „principii” sunt încălcate. În acest fel şi traficanţii de droguri, şi tâlharii leagă prietenii.
Totuşi înţelegem că prietenia este ceva mai mult. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva. Sfântul Arsenie cel Mare spunea „iubeşte pe toţi şi fugi de toţi”. Această vedere este cu putinţă la cei care au toată puterea sufletului îndreptată spre Hristos şi judecă pe toţi şi toate prin prisma lui Hristos, pentru Care orice om este plinătatea umanităţii şi trebuie privit, după cum îndeamnă şi Apostolul Pavel, „ca cel pentru care a murit Hristos”.
Ierom. Savatie Baștovoi, A iubi însemnă a ierta, Editura Cathisma, p. 120-122
