Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gînduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Când sufletele se întîlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfânt sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc şi aceasta este adevărata bucurie.
Nimeni nu se bucură, decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întîlnire totul este nedeplin şi schimbător.
Pe pământ noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci când doi oameni cu dorinţe comune se întâlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzând în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.
Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sunt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrînilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrîn care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă. Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cât de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cât de puţin ne cunoaştem pe noi înşine. Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp am înţeles că nu este pe pămînt o bucurie mai mare decît aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună.
Atunci cînd te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decât în celălalt şi nu iubim atât ceea ce suntem, cât ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim. Din copilărie şi până acum eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gîndeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine.
Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem. În sfârşit, m-am minunat pe rând de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rând sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.
Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adâncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atât de grozave, încât mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă. Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Pînă la urmă am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii mulţi ochi au plîns pentru mine.
Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune. Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezînd că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravând totodată cu nebunia şi bizareria lor.
Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori pe stradă adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sunt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nici o nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce?
Acesta e secretul inimii mele”.
sursa Parintele Savatie Bastovoi, „Ortodoxia pentru postmodernisti”, Editura Cathisma, 2010
