În anumite perioade se prezintă la duhovnici unii oameni, de obicei de vârstă înaintată, în rare cazuri din orașe, ci mai adeseori din sate și cer să le citească o dezlegare ca să se împărtășească. Unii ca aceștia au întipărită în ei obișnuința îndelungată, care apare acum deja ca o „tradiție”.
Din vremuri vechi, dar mai ales din perioada stăpânirii turcești, datorită lipsei de cultură a preoților și a poporului, a dispărut elementul spovedaniei din Taina Pocăinței și a Mărturisirii. Iar poporul obișnuia să se „spovedească” fără să-și spună păcatele lor, adică, în esență, fără să se spovedească.
Venind la preot, acesta, fără să le recomande să se spovedească, le citea rugăciunea de dezlegare individual sau în comun. Apoi se împărtășeau având, probabil, conștiința lor liniștită.
Și fiindcă oamenii totdeauna înclină spre cele ușoare, adică vor dezlegarea problemelor lor, iar în cazul de față, a păcatelor lor, fără pocăință și spovedanie, fără osteneală și jertfă, toți cei care au această mentalitate, continuă „tradiția”.
Această ignoranță și rea interpretare trebuie să dispară. Trebuie să înțelegem cu toții că, trecând 21 de veacuri, nu este îngăduit și corect ca preoții să accepte, iar „credincioșii” să ceară spovedanie fără mărturisirea păcatelor. Cel care vrea să se împărtășească, trebuie să-L primească pe Hristos în „salonul” curat al sufletului său, iar curățirea sufletului se face prin mărturisire.
La ziua noastră onomastică, când trebuie să-i primim pe vizitatorii noștri, curățim zile întregi casa și împodobim în mod deosebit salonul de primire. Dacă aceasta o facem pentru oameni, cum Îl vom primi pe Hristos, prin Dumnezeiasca Împărtășire, în inima noastră, fără să o curățim de feluritele păcate pe care le facem în fiecare zi; fără să ne spovedim? Este cu putință să-l punem pe vizitatorul nostru să stea pe un scaun murdar? Atunci când nu participăm corect la Taina Pocăinței – Mărturisirii, înseamnă că nu simțim unde-L punem pe Hristos să „șadă”.
În afară de aceste lucruri, trebuie să știm că mărturisirea păcatelor noastre este absolut necesară pentru două motive de bază. Mai întâi, pentru că mărturisirea constituie una din părțile simțite ale Tainei și fără ea nu există Taină. În al doilea rând, pentru că duhovnicul, atunci când citește rugăciunea de dezlegare de după mărturisirea celui ce se spovedește, spune că i se iartă păcatele pe care atunci le-a spus acela (iar nu pe cele pe care nu le-a spus).
Prin urmare, nimeni să nu mai spună: „Citește-mi o rugăciune să mă împărtășesc!”. Ci, atunci când vreau să mă împărtășesc, trebuie să mă pregătesc mai întâi pentru spovedania mea cu ajutorul unui îndrumar și numai după aceea merg să-mi spovedesc păcatele, căindu-mă și hotărându-mă să mă îndrept.
Nu mă spovedesc de frică sau din obișnuință, nici pentru ca să-mi plece greutatea ce o am înlăuntrul meu; nu spovedesc două – trei păcate, ca să-mi odihnesc conștiința sau să mă ușurez de simțămintele vinovăției ce mă apasă, ci mă spovedesc cunoscând că, păcatele pe care le ascund sau „le uit”, cele pe care le prezint acoperite ca să nu se arate mărimea sau felul păcatului meu și cele pe care le „înfrumusețez” din pricina rușinii, rămân nevindecate, iar rănile păcatelor mele mă infectează. Iar la Dumnezeiasca Euharistie care urmează, dumnezeiescul Har rămâne nelucrător, pentru că Hristos nu se odihnește înlăuntrul meu, fiindcă sunt „necurat”. MĂ MĂRTURISESC pentru că am păcătuit față de Dumnezeu, față de aproapele meu (oricare ar fi el) și față de mine însumi.
Mă mărturisesc pentru că descopăr și recunosc TOATE păcatele pe care le-am făcut; pentru că mă căiesc pentru ele și le arăt fără rușine duhovnicului meu. (Toate păcatele pe care le-am uitat și mi le-am amintit după aceea, le însemnez ca să nu le uit iarăși și le spun la următoarea spovedanie).
Mă mărturisesc pentru că vreau să primesc iertare și binecuvântarea lui Dumnezeu, ca de acum înainte să trăiesc așa cum vrea Dumnezeu, în pocăință și ascultare de Legea Lui.
Traducere din greacă de Ierom Ștefan Nuțescu
