Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi.
Domnul însuşi ne-a poruncit sa iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Matei 18,20-22): „de şaptezeci de ori câte şapte”, altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit ne va greşi de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi? Iar în Rugăciunea Domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiţionată şi pusă în concordanţă cu prealabila iertare a greşiţilor noştri, devine – cum spune limbajul matematic – funcţie a capacităţii insului de a-si ierta semenii.
Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocarât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe faptaşul răului. Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar şi cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând şi el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuşi, nu altuia ori altora.
Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului. Am cunoscut un preot om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din Bucureşti. Obişnuia să spună enoriaşilor săi: „Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi, dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând Sfinţia Ta, dar să ştii că Eu unul nu-l uit. Aud?”
Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăşi dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, şi până la fund) şi la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu ştiu cărui Dumnezeu se închină şi în ce obşte se află. Desigur ca uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-şi iubească vrăjmaşii, sa întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte şi, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care tin si cutează să se numească ucenicii Lui.
Extras din Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi – ediția a IV-a, Editura Dacia, 2000, p.80
