Te simți bine cu el. Te simți bine când stai de vorbă cu el, când pur și simplu ești alături de el. Vorbiți aceeași limbă. Bineînțeles, anumite divergențe există, dar concepțiile fundamentale privitoare la lume, la relațiile dintre oameni, la educație, la comportament sunt aceleași.
Când eram studentă la arte plastice, toți admiratorii mei erau și ei pictori. Oameni foarte talentați. Și buni. Poate că Domnul m-a păzit în felul acesta; în orice caz, că ar fi fost înconjurată numai de oameni foarte buni, dar eu îmi dădeam seama că nici unul dintre ei nu mi se potrivește.
Mulți dintre ei îmi spuneau că le sunt omul cel mai drag, că le sunt mai apropiată decât orice rudă. Pe de o parte, mi se făcea rușine că oamenii erau gata să renunțe la toți apropiații pentru mine și că mă adorau atât de tare, încât pur și simplu tremurau când erau alături. Pe de alta, nu pot să spun că nu-mi făcea plăcere, fiindcă asta îmi măgulea vanitatea – dar mă uitam la om și mă gândeam: ”O să pot eu trăi cu el până la, să zicem 80 de ani?”, și înțelegeam: “N-o să pot, o să mă plictisesc.” Omul se străduie să îmi „intre sub piele”. Eu glumesc, el îmi răspunde în stilul meu. Parcă aș discuta cu mine însămi. Omul e bun, mă ajută, îmi îndeplinește orice dorință... însă nu mi se potrivește.
Îmi dădeam seama că refuzând un om care nu mai poate după mine îi provoc o mare amărăciune, însă știam că oricum n-o să fie fericit cu mine, fiindcă nu va găsi reciprocitate. După aceea aș fi putut să-i spun tot felul de lucruri urâte, și aș fi fost foarte nefericită, fiindcă aș fi putut să-l învârt cum vreau, iar aceasta ar fi fost o relație incorectă: omul mă adoră, iar eu mă folosesc de el, și amândouă ne e rău.
Când l-am întâlnit însă pe viitorul meu soț, am înțeles că el este omul meu! Și el a simțit că eu sunt femeia lui. Îi spuneam ceva, el îmi răspundea cu glume, cu fraze folosite adeseori în familia mea, deși familiile noastre nu se cunoșteau. Totul la nivel instinctiv. Înțelegeam din două vorbe ce vrea să spună.
Printre admiratorii mei se numărau bărbați puternici, cu umeri largi, pe când Ilia era slăbuț, cu un picior strâmb – dar cu toate că nu era o frumusețe de statuie antică, îmi amintea portretele renascentiste, cu ochi foarte frumoși și expresivi... Mă uitam la el și îmi dădeam seama: “Acesta este omul meu“, înțelegeam că nu pot fără el.
Ne completam atât de mult unul pe celălalt, încât atunci când Ilia pleacă la Tutaev ca să picteze îmi duce dorul, sună, spune: “Bine mă simt acolo unde ești tu.“ Și eu mă simt bine acolo unde este el. Este un fel de simbioză. (Olga Motovilova-Komova, pictoriță)
Dragostea adevărată, Taina Dragostei înainte și după căsătorie; Editura Sophia; București, pag. 189-190
