Domnul mi-a dat prieteni buni. Ce fericire să ai prieteni de la care ai ce învăţa!
Aşa a rînduit Dumnezeu că am avut ce învăţa şi după ce prietenii mei au plecat în veşnicie.
„Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvîntat!”(Cartea lui Iov 1:21). Odihneşte, Doamne, suflete adormiţilor robilor tăi!
Cîte prietene… . Unele fecioare, altele tinere mame. Toate au plecat şi nu mai sînt alături. Acum pot privi altfel la toate ce s-au întîmplat. Iată cîteva cazuri.
Rodica. Zîmbitoare şi binevoitoare. Un exemplu de cumsecădenie. S-a culcat, a adormit şi nu s-a mai trezit.
Ce dimineaţă pustie! Simplu. Atît de frumos şi atît de dureros. Pînă azi înainte de culcare, înainte de a închide ochii mă tot întreb dacă mă voi trezi dimineaţa. Mă trezesc fericită. Slava Domnului, încă o zi! Mulţumesc, Rodica!
Nadejda. Energică şi optimistă. Serioasă şi creativă. De Naşterea Domnului vroia să-şi bucure prietenii cu felicitări făcute de mînă. Cît e de plăcut să primeşti o scrisoare scrisă de mînă, ce să mai zici de o felicitare făcută cu grijă şi dragoste. Accident rutier a doua zi de Naşterea Domnului. Felicitarea am primit-o de la rudele ei, cînd prietena mea stătea în sicriu, liniştită şi frumoasă. Felicitare? A fost ca un bileţel din cealaltă lume. Anume ea m-a învăţat să las ceva în urma mea. Toţi vom muri, dar ce vom lăsa în urma noastră? Să fie măcar şi gînduri bune, priviri blînde, îmbrăţişări calde.
Mulţumesc, Nadejda!
Tatiana. Mămică tînără. S-a îmbolnăvit şi a plecat… timp de o lună. Cancer cu metastaze. Numai ea ştia ce dureri avea. Refuza să primească morfina. Zicea că oricum n-o ajută. Răbda muceniceşte. A oftat o singură dată, dar de cînd şi-a văzut măma în lacrimi, n-a mai oftat. Plîngea în taină, doar cînd rămînea singură. Cînd veneam s-o mai încurajez, ea îmi zîmbea. Ştiam că-i este greu, dar simţeam că zîmbeşte sincer. Cînd nu mai avea puteri să vorbească, mă privea calm şi blînd. Sufletele noastre se încălzeau şi nu mai era nevoie de cuvinte.
Ne-a dat tuturor o lecţie de răbdare, grijă şi dragoste faţă de aproapele.
Mulţumesc, Tatiana!
Natalia. Mămică şi ea. Cancer repetat cu metastaze. Ce poftă de viaţă avea! Cu toţii vedeam că mai are atît de puţin. Veneam cu părintele şi părintele ne zicea să nu-i dăm speranţe false. Va muri şi deja trebuie să se pregătească de viaţa veşnică. Ea nu voia să creadă că va muri. Cum să laşi soţul? Cum să laşi copilul?
Şi totuşi a plecat. În aceeaşi zi cu Rodica.
Ce-am învăţat? Că vom muri şi ar fi bine să acceptăm voia Domnului.
Mulţumesc, Natalia!
Slava Domnului! Mai am prietene alături, vii. Dumnezeu să le păzească! Se întîmplă să ne supărăm. Însă de fiecare dată ne amintim de moarte şi supărarea trece mai uşor. Ce folos să te superi dacă iată-iată vei muri? Şi atunci cum să pleci supărată în veşnicie?
Vom muri. Începi să trăieşti, începi de azi, căci mîine poate nu va mai fi. Şi n-ai de ce să fii posomorît, pentru că azi – trăieşti. Zîmbeşte, deci! Şi de te va indispune cineva, de-ţi va spune o vorbă usturătoare, îţi va trece imediat. Şi deja nu vreai să mai cauţi vinovatul, ci îţi vine să-l cuprinzi pe cel care te-a supărat, pentru că vă leagă atît de multe. Vom muri. Într-o zi – eu, într-o zi şi el.
Vom muri. Şi totul devine mult mai clar. Începi să vezi deşertăciunea vorbelor şi grijilor. Mîine ai examen? Au rămas tocmai două săptămîni pînă la salariu, dar tu eşti la zero? Toate devin atît de mărunte cînd îţi aduci aminte de moarte.
Vom muri. Şi în acest caz pe cine să pizmuieşti? Pe cea de la ecranul televizorului? Pe cel cu o casă mare sau cu o maşină nouă? Sau pe cel care stă înmormîntat sub două tone de granit?
Vom muri. Acest gînd ne uneşte, ne dă posibilitatea să privim totul în jur cu alţi ochi, să conştientizăm că există sfîrşit, să ne trezim şi să începem a trăi cu sens.
Odihneşte, Doamne, suflete robilor tăi! Deschide-ne ochii şi luminează-ne mintea ca să înţelegem şi să facem voia Ta.
Natalia Plugariov
