Câtă evlavie trebuie să avem faţă de icoane! Un monah a pregătit o icoană a Sfântului Nicolae ca să o dea de binecuvântare cuiva. A învelit-o cu o hârtie curată şi a pus-o în dulap până ce o va da. Dar fără să ia aminte a pus-o invers.
Peste puţin, în camera lui a început să se audă un zgomot. Se uită monahul încoace şi-ncolo, ca să vadă de unde vine acest zgomot. Cum să creadă că zgomotul vine din dulap? Zgomotul a continuat destulă vreme, „tac-tac-tac”; nu-l lăsa să se liniştească. În cele din urmă, ducându-se aproape de dulap, a înţeles că zgomotul ieşea de acolo. Îl deschide şi înţelege că zgomotul ieşea din icoană. „Ce să aibă icoana?”- şi-a spus. „Ia să văd!” Cum a desfăcut-o a văzut că era pusă invers. A pus-o cum trebuie şi îndată zgomotul a încetat.
Cel evlavios are evlavie în mod special la icoane. Şi când spunem că „are evlavie la icoane”, ne referim la faptul că are evlavie la persoana zugrăvită pe ele.
Când cineva are o fotografie a tatălui său, a mamei sale, a bunicului, a bunicii sau a fratelui său nu o poate rupe sau călca, cu atât mai mult o icoană. Martorii lui Iehova nu au icoane. Cinstea pe care noi o dăruim icoanelor, ei o consideră idolatrie. Am spus odată unui martor al lui Iehova: „Dumneavoastră nu aveţi fotografii în case le voastre?”. „Avem”, mi-a răspuns. „Ei bine, mama nu sărută fotografia fiului ei, atunci când el este departe?”. „O sărută”, îmi spune. „Sărută hârtia sau copilul?”. „Pe copilul ei”, îmi răspunde. „Ei, precum aceea atunci când sărută fotografia fiului ei îşi sărută fiul şi nu hârtia, aşa şi noi sărutăm pe Hristos, iar nu hârtia sau scândura”.
Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul. Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003 , p. 156-157
