Pentru că suntem firi slabe. Hristos însuşi ştie asta. Uitați-vă bine la construcţia Postului Mare: Părinţii Bisericii ştiu foarte sigur că suntem firi păcătoase şi slabe. De aceea, urcuşul acesta duhovnicesc către învierea Domnului nostru Iisus Hristos are, pe parcurs, nişte golfuri de odihnă, nişte bănci de sprijin. Gândiţi-vă ce importanţă are Duminica Sfintei Cruci (Marcu 8.34-38; 9.1) în urcarea duhovnicească spre înviere – e ca o cârjă pusă acolo! Dacă te uiţi la Crucea lui Hristos, mai ai tu suferinţă? Seamănă ceva din ceea ce suferim noi cu ceea ce găsim în suferinţa Mântuitorului Hristos?
E foarte bine că suntem tineri, că ne împiedicăm, că picăm pe jos, că ne adunăm cu făraşul, că iar o luăm de la capăt. Râvna aceasta pe mine mă impresionează foarte tare şi mă duce cu gândul la un lucru: în viaţa Sfântului Antonie cel Mare, există un moment în care el se rupe din lume, auzind Evanghelia aceea a Sfântului Apostol Matei, care spune: Cel ce voieşte să-Mi urmeze, să se lepede de lume, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Iar noi adăugăm, printre altele, probabil, acea secvenţă: să vândă tot ce are, să împartă săracilor şi să-Mi urmeze. Este un maximalism. Antonie a făcut asta! Dar, pentru aia, tot s-a bătut cu dracul, tot a luat-o pe coajă, tot s-a îngâmfat şi a zis: Cine e mai tare ca mine în postire? Şi L-a dus îngerul să i-l arate pe nenea ăla, pe Alexandru din Alexandria, care nu făcea altceva decât să-şi crească pruncii, să-i spele – probabil că şi ăia făceau pe ei şi îi spăla şi pe ăia la fund tatăl lor, nu? Le frângea o bucată de pâine, le făcea sandale mai ieftine, că nu avea din ce trăi. Or ăla era la fel de drept în ochii lui Hristos ca Antonie, care se nevoia în pustie şi făcea curele de aur la picioarele dumnezeirii.
În esenţă, după 100 de ani de viaţă şi nevoinţă în monahism, Sfântul Antonie (251-356 d.Hr., pomenit în 17 ianuarie) ajunsese acolo unde efortul propriu al omului respectiv îl fixase pe acela, adică lângă Dumnezeu. Pentru fiecare, Dumnezeu rânduie un anumit efort şi o anumită marjă de râvnă. Că mai picăm? Doamne ajută! Doar nu o să fim ca nişte monahi după 80 de ani de pustie – văzători cu duhul, plutind în levitaţie. Suntem ceea ce suntem. Punct. Esenţial este, de fiecare dată, să căutăm să mergem mai departe cu fruntea sus, orientaţi către altar. De când ne-a scos părintele din cristelniţă, după ce ne-a scufundat – dacă ne-a scufundat – , ne-a scos cu faţa către iconostas. Aia e ţinta, n-ai ce să faci! Şi când murim în Biserică, la fel… Noi am schimbat un pic tipicul şi punem mortul cu faţa la credincioşi, de parcă ar fi un parlamentar şi s-ar ridica să-i binecuvânteze pe ăia, când, de fapt, mortul trebuie să stea cu faţa, clar!, spre răsărit, unde este altarul, ca să-ţi arate inclusiv în momentul prohodirii lui că el este un candidat la înviere în Iisus Hristos! Râvna noastră nu trebuie să se încheie niciodată! Nici după ce murim, râvna noastră nu se încheie, pentru că sunt lucruri pe care le lăsăm în urma noastră şi care sporesc râvna celorlalţi.
Din Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 192-194
