Nu-mi plac definiţiile, dar despre rugăciune trebuie să spun că este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dumnezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor.
Rugăciunea are atâta putere încât poate schimba voinţa neschimbabilă a lui Dumnezeu. Rugăciunea poate aduce sănătate trupească şi sufletească pentru cel care se roagă, înmoaie inimile în familiile care sunt înrăite, întoarce de la păcat pe cel care săvârşeşte păcatul.
Am stat în închisoare cu mulţi oameni, cu ierarhi, cu preoţi buni, cu călugări şi am înţeles că rugăciunea este strădanie, foarte mare strădanie.
În momentul când te aşezi la rugăciune, diavolul te atacă şi după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îţi pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumeşti. Până şi curiozitatea de a şti cât e ceasul lucrează în mintea ta, sau curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.
Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca nişte avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistenţă puternică, apoi zgomotul creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău te copleşesc cu vuietul lor şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.
Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gândurilor care le vin în minte când se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gândurile rele. Fiindcă demonul e mai puternic decât noi. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem atât de atacaţi când ne rugăm. E o armată de demoni care ne aduc toate gândurile acestea josnice.
Dacă inima ta este pătrunsă cu adevărat de Duhul Sfânt, dacă rugăciunea ta îţi contopeşte întreaga inimă şi sufletul, atunci nu mai trebuie să spui multe rugăciuni, ci doar: „Doamne, nu mă lăsa!” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, care e cea mai puternică rugăciune. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce îngerii înapoi, iar în inimă şi în minte aduce blândeţea purtării faţă de ceilalţi. Dar dacă nu ai ajuns acolo, urmează regula rugăciunii din cartea de rugăciuni, deoarece chemând Numele lui Dumnezeu prin toate rugăciunile care se fac, chemi pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Duhul Sfânt, pe Sfânta Treime, pe Dumnezeu Tatăl, pe Sfinţi, pe toţi Mucenicii, iar inima ta intră în vibraţie lăuntrică cu toţi aceşti sfinţi.
Câteodată vin aici, la biserică şi nu este nimeni înăuntru. Este linişte. Intru şi în clipa în care am intrat pe uşă, am impresia că toţi Sfinţii au faţa către mine, şi-au întors privirea către mine. Simt că nu sunt singur. Mă simt înconjurat de nişte puteri duhovniceşti. Şi de multe ori aud paşi mergând prin biserică… Nu văd nimic, dar se aud paşi uşori. Se aude o mişcare. Sigur, o să ziceţi: „Bine, dar biserica e veche şi trosneşte”. Poate că trosneşte biserica, dar poate că Dumnezeu îmi dă de ştire că sunt împreună cu sfinţii, că mă rog cu ei, sau ei se roagă împreună cu mine. Dumnezeu îmi dă de ştire.
Şi ştiu că în clipa aceea, într-adevăr, nu sunt singur aici şi dacă este noapte, oricât de târziu, nu-mi este frică. Nu simt urâtul, ci numai un fel de bucurie care nu-mi aparţine, care este străină de mine, nu iese din inima mea, ci-mi vine din altă parte.
Extras din Părintele Gheorge Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 24-26
