Odată, Stareţul a avut de înfruntat un caz asemănător. Cineva se „mărturisea” şi se împărtăşea la fiecare cincisprezece zile după trei zile de post, dar nu vorbea cu nişte persoane de mai mulţi ani. De îndată ce Stareţul a aflat despre aceasta de la un al treilea, l-a chemat pe acela şi l-a sfătuit să se împace cu fraţii cu care era învrăjbit, dar nu a fost cu putinţă să-l înduplece. Atunci Stareţul a fost nevoit să-l constrângă atât de mult, încât l-a înfricoşat spunându-i că de nu se va împăca cu aceia, înainte de a se împărtăşi, va merge în iad. Iar cel care pretindea că se mărturisea i-a spus aceste cuvinte înfricoşătoare: „Mai bine să merg în iad, decât să vorbesc cu aceşti ticăloşi!”. Înfricoşător, şi totuşi adevărat! Să prefere veşnicia în iad, decât să spună „iartă-mă” sau „bună ziua”. Iată în ce întuneric trăim unii dintre noi, odihnindu-ne numai în tipuri şi forme, fără să ne dăm seama că de fapt încălcăm porunca Domnului referitoare la iubirea față de vrăjmaşi.
Pururea pomenitul Stareţ le spunea ucenicilor săi că, pentru sporirea duhovnicească, o condiţie de bază este iubirea faţă de vrăjmaşi. Spunea de asemenea că nu trebuie să ne facem prilej de sminteală pentru alţii.
Din Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 232
