Protoiereul Zosima Toia, protopop al sectorului III Chişinău, este paroh al bisericii ,,Sf. Arhangheli Gavriil şi Mihail” din Durleşti. Sfinția sa a slujit în perioada nefastă a ateismului militant, când credinţa era prigonită, bisericile, icoanele şi cărţile sfinte pângărite, iar slujitorii bisericii umiliţi şi batjocoriţi.
Discutăm cu părintele Zosima despre mărturisirea credinţei în perioada sovietică și contemporană, dar și despre slujirea Lui Dumnezeu şi oamenilor.
-Părinte, putem vorbi astăzi despre o revenire la credință, după o perioadă în care au fost închise lăcașele de cult?
-Aparent, avem o revenire. E bine că de la 200 biserici, care erau în 1987, astăzi am ajuns la 1000 şi ceva de lăcaşe sfinte care funcţionează. Este o schimbare spre bine. Totuşi, observ că la începutul anilor ‘90 era mai multă dragoste şi râvnă spre cele sfinte, după care a urmat o perioadă de răcire. Astăzi iarăşi, după cum ne arată şi sondajele sociologice, aproximativ 70 % din populaţie prezintă încredere faţă de Biserică. E uşor de construit un lăcaş, dar e mai greu de restabilit sufletele oamenilor. Se observă la creştinii noştri, îndeosebi la intelectuali, o credinţă protestantă. Nu prea cu post, nu prea cu rugăciuni. Puţin se manifestă o apropiere de izvoarele credinţei, de rădăcinile ei. Ar fi mult mai bine şi toată societatea ar avea de câştigat, dacă s-ar uni şi clerul, şi laicii.
-Care este diferența dintre enoriașii din perioada sovietică și cei din perioada contemporană?
- În perioada sovietică printre enoriașii veniți la biserică puteai întâlni doar oameni simpli, pe când astăzi sunt şi mulţi intelectuali, care nu mai vin cu rușine şi nu le mai este frică de a fi văzuți. Acum enoriașii noștri vin cu o mai mare râvnă și dragoste față de cele duhovnicești, mereu au întrebări către duhovnic. În perioada sovietică mecanismul de închidere a bisericilor prevedea măsuri de constrângere şi împotriva clerului, care era învinuit de clevetiri contra puterii sovietice, de colectarea mijloacelor pentru repararea bisericilor, de prestarea serviciilor devine enoriaşilor din alte localităţi, decât cele încredinţate lor ş.a. Pentru aceste şi alte învinuiri fabricate la adresa clerului, unii preoţi erau destituiţi şi lipsiţi de cin, fiind închise în consecinţă şi bisericile la care slujeau.
- În ce măsură ii reușește bisericii să aibă grijă de sufletele creştinilor?
- Dincolo de aspectul liturgic, tradițional pastoral, slujitorii bisericii de azi vin cu implicarea și catehizarea celor tineri. Astfel, încercăm să-i atragem pe enoriași către lăcașul sfânt prin organizarea diferitor evenimente sportive, ecologice, educative, demonstrând că de fapt, biserica nu este numai lăcaș de cult, ci și o casă în care sunt așteptați toți cei dornici de Dumnezeu. O altă modalitate de menținere a trezviei conștiinței credincioșilor este organizarea pelerinajelor la locuri sfinte. Pot spune cu fermitate, că biserica de astăzi contribuie în mare parte la educarea societății noastre.
-Sfinția voastră ați cunoscut preoți, viața cărora poate constitui un exemplu de slujire întru Hristos?
- La rădăcinile preoţiei mele se află exemplul unui preot plin de jertfire de sine – părintele Hrisostom Sochircă. Am cunoscut îndeaproape viaţa părintelui şi pot spune că era un preot fără nici o răutate. Chiar atunci când era vorbit de rău, el răspundea cu bunătate, am văzut-o de multe ori cu ochii mei. Eu i-am cunoscut viața îndeaproape și mai cu seamă el a fost cel care m-a pregătit ca elev. Avea o bibliotecă foarte bogată, scria şi poezii, poseda un deosebit dar al convingerii. Unde era părintele, acolo parcă înflorea totul în jur. Aveai impresia că asişti la ceva supraomenesc. Aflându-mă în familia sfinției sale, vedeam cum postește, cum se roagă și cum vorbeşte cu enoriașii. Pot spune cu desăvârșire, că părintele Hrisostom a fost călăuza vieții mele și din exemplul lui m-am convins că un slujitor trebuie să fie alături de popor în momentele grele şi în momentele frumoase şi să dea acele sfaturi care să-i întărească pe enoriaşi în credinţă.
-Ce părerea aveți despre predarea religiei în școală?
- Suntem o țară predominant ortodoxă. Eminescu întotdeauna îşi identifica naţionalitatea cu religia. Atunci când era întrebat de ce lege este, el răspundea: sunt de lege românească sau de lege creştinească. În ultimul timp tare multe “legi” au mai apărut la noi. Păi, străbunii noştri, de la Apostolul Andrei încoace, ce “lege” credeţi că au avut? Credinţa ortodoxă! Şi atunci când este vorba să studiem noi în ţara noastră această credinţă, ni se impune să o facem cu fel de fel de restricţii – numai facultativ, sau mai ştiu eu cum.
-Ce gânduri aveți pentru oamenii de bună credință?
-Întotdeauna am iubit creștinii și i-am îndemnat să vină cu râvnă și cu dragoste față de cele sfinte. Iubiți pe Hristos, pentru că din această dragoste va izvorî și cea față de aproapele, de familie și de mediul înconjurător. Spunea George Coşbuc: ,,Credinţa-n zilele de-apoi. E singura tărie-n noi”. Dacă nu avem credinţă, rămânem singuri faţă-n faţă cu lumea materială cu toată urâţenia ei, lipsiţi fiind de armonia şi frumuseţea care vine de la Dumnezeu.
A consemnat Maria Cucută-Rujină
