Vreau să-mi împărtăşesc bucuria – povestndu-vă o ideie utilă şi frumoasă. Nu eu am compus-o. Doar am auzit-o. Nu este o simplă idee, ci o idee, ce a luat forma unui basm. Deci, ascultaţi.
Un rege împreună cu soţia şi fiica sa a plecat într-o călătorie pe mare. Nava lor a fost prinsă într-o furtună şi fiind lovită de valurile puternice, s-a scufundat. S-a pierdut în valurile mării întreg echipajul, dar Dumnezeu a salvat viaţa regelui şi a familiei sale. Ei au fost aruncaţi la ţărm, şi acolo, îmbrăcaţi în zdrenţe, ca nişte cerşetori, au purces în căutarea unui adăpost. Nici unul dintre ei nu a îndrăznit să aducă aminte, că este de viţă nobilă. Dar şi cine ar fi crezut în cuvintele a trei cerşetori? Ar fi părut ridicol, dar poate chiar ar fi fost şi bătuţi. La urma urmei, nu toată lumea îi iubeşte pe cei săraci, iar cerşetorii aroganţi nu sunt suportaţi de nimeni.
Aşa s-a întâmplat ca unul din locuitorii acestei ţări i-a adăpostit pe aceşti nefericiţi, şi le-a propus să-ţi câştige existenţa, păscând turma sa de oi. Regele, a devenit un păstor, iar regina şi prinţesa – soţia şi fiica unui păstor. Ei nu şi-au deplâns soarta, ci doar uneori, seara, stând lângă foc, îşi aminteau de viaţa lor din palat şi îşi ştergeau lăcrimile apărute.
Au observat-o mesagerii şi pe fiica bietului cioban, care începuse şi să uite de coroana sa regală. Fiica sa era adorabilă. Şi într-o rochie modestă, era la fel de atrăgătoare, ca şi în cele mai luxoase de altă dată. Soarele i-a întunecat pielea, iar vânturile puţin i-au uscat-o, dar aceasta numai i-a adăugat un farmec suplimentar. Iar în ceea ce priveşte conversaţia, excalamaţiile ambasadorilor reagali erau de nedescris. O aşa judecată şi inteligenţă nu întâlneai nici la palat. Trebuia înştiinţat prinţul. El, auzind despre superba fată din popor, fără a mai aştepta o clipă, a pornit la drum, şi, în curând, armăsarul său era în pragul colibei ciobanului. Au fost necesare câteva minute ca prinţul să fie adânc rânit, iar să vindece această rană, putea doar cea, privirea căreea a şi provocat această dulce suferinţă.
Şi de parcă părea că totul este hotărât, dar dintr-o dată tatăl fetei s-a comportat foarte ciudat. Acest cioban, care în somn, încă se mai vedea rege, i-a cerut prinţului cunoaşterea unui meşteşug. „Trebuie să poţi face ceva, cu propriile mâni ” – i-a spus el prinţului – . Nu importă ce.”. „Dar eu, – i-a răspuns prinţul, ştiu cum să conduc afacerile de stat, să mânuiesc o sabie, să primesc ambasadori şi să semnez decrete”- “Da. Este corect. Dar eu vreau să cunoşti meseria unui dulgher, sau aurar, sau croitor, sau oricare alta. În caz contrar, fiica mea nu va fi soţia ta „.
Dumnezeu ştie ce efort a depus prinţul, pentru a nu-l înjunghia pe loc pe păstorul obraznic. Dar prinţul s-a reţinut. Şi în aceeaşi zi, el se plimba prin piaţă, căutând ce ar putea învăţa. Fierari, gravori, bucătari, vânători de păsări, cizmari. Cât de mulţi sunt ei, şi cât de grea le este munca. Să înveţi deprinderile oricăruia dintre ei va dura mult, dar oricine care cunoaşte starea îndrăgostiţilor, va fi de acord că aşteptarea pentru ei – e cea mai grea povară.
Şi prinţul a ales un om, care împletea covoraşe din nuiele. Două zile a învăţat şi spre sfârşitul celei de a treia a făcut de rău de bine şi prinţul trei asemănătoare.
Şi iată cu munca mâinilor sale se prezintă prinţul în faţa tatăluilui alesei inimii sale. Ciobanul le-a luat în mână şi a privit atent munca viitorului ginere.
– Cu cât pot fi vândute? – a întrebat el.
– Cu două monede fiecare.
– Şi cât timp ai muncit la ele?
– Două zile.
– Două zile, trei covoraşe, şase monede, – a spus tatăl şi a adăugat, –Ia-o pe fata mea de soţie!
Prinţul doar că nu sărise de bucurie. Apoi l-a îmbrăţişat pe tată. S-a apropiat de fată, a îngenunchiat şi i-a sărutat mâna. Dar apoi s-a întors către viitorul său socru şi a întrebat pe un ton nu de mire, dar de viitor rege: „Vă rog, să-mi explicaţi comportamentul dumneavoastră!”
„Ştii, fiule”, –i-a răspuns ciobanul, – „am fost şi eu rege. Conduceam armata-n luptă, semnam decrete şi asculatm dările de seamă, prezentate de miniştri. Nimeni nici nu putea să presupună că-mi voi sfârşi viaţa ca cioban. Dar când Dumnezeu mi-a schimbat destinul, cel mai mult sufeream, că nu puteam face nimic pe lângă casă. Dacă aş fi ştiut să împletesc măcar aceste covoraşe, atunci şase monede la două zile ar fi ajutat foarte mult familia mea”.
Nu vă joacă lacrimi în ochi, domnii mei? Dacă nu, atunci inima voastră e împietrită. Eu îmi şterg larimile de fiecare dată, când relatez această istorie. Şi o fac pe departe nu prima oară.
Ne dorim mult ca copiii noştri să semneze documente importante şi să conducă maşini de lux. Dar viaţa poate să ia orice întorsătură. Dacă ei vor trebui să ia în mână o lopată şi să meargă pe jos, iar setea să şi-o potolească doar cu apă de la robinet? Atunci ei, fiind alintaţi şi incapabili pentru o viaţă simplă, vă vor blestema. Această ideie a fost înţeleasă de mulţi. Solon, un gânditor antic şi creator al legilor, permitea copiilor să nu-şi hrănească părinţii înaintaţi în vârstă, dacă ei nu l-au învăţat nici o meserie. Iar apostolul Pavel mult a servit propovăduirii Evangheliei prin faptul, că nu lua nimic de la cei, căruia le propăvăduia, dar îşi câştiga existena cu propriile mâni.
Aceasta a fost o poveste sârbă, domnilor. Şi oamenii care au creat-o, cunoşteau mult mai mult despre viaţă, decât Occidentul înfumurat, care îi numea cu dispreţ crescători de porci. Dacă în mintea acestor crescători de porci se dezvoltă nişte gânduri atât de măreţe, sunt gata să-i îmbrăţişez ca pe nişte fraţi şi să trec liniştit şi calm alături de „stelele”, despre care zilnic ne vorbesc revistele şi ziarele.
Traducere şi adaptare Natalia Lozan
sursa www.radonezh.ru
