Preotul Prof. Nicolae Grosu – arestat în repetate rânduri pentru „activitate antisovietică”

Preotul Nicolae Grosu s-a născut la 12 septembrie 1867 în com. Bujor, jud. Chișinău în familia cântărețului bisericesc Ștefan Grosu. După absolvirea Școlii primare din satul natal a urmat studiile la Școala spirituală, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău. În perioada anilor 1889-1893 a studiat la Academia Teologică din Kiev, obținând titlul de candidat în teologie[1]. La 12 octombrie 1894 a fost numit profesor de Istorie bisericească la Seminarul Teologic din Voronej, apoi transferat la Seminarul Teologic din Kiev ca profesor de Sf. Scriptură[2]. A colaborat la mai multe reviste.

În anul 1906 a fost ales de către Consiliul Profesoral al Academiei, profesor suplinitor la catedra de Omiletică[3]. În următorul an editează studiul Prea Cuviosul Teodor Studitul. Timpul, Viața și opera, Kiev, 1907, prin care obținu-se titlul de magistru în teologie, devenind profesor titular la catedra de Omiletică[4]. În perioada anilor 1912-1917 a fost profesor de Istorie bisericească, apoi de limbi romanice la ”Institutul de limbi orientale apropiate” din Kiev și concomitent, profesor de Istoria Bizanțului la Universitatea din Odesa[5]. A scris mai multe lucrări de referință, majoritatea fiind publicate în revista Academiei cât și în revista Seminarului Teologic din Kiev. În anul 1914 a fost numit de către Sf. Sinod redactor al revistei Academiei (Труды Киевской ДуховнойАкадемии).

La 9 octombrie 1903 a fost hirotonit în treapta de diacon și peste trei zile în treapta de preot. A slujit în mai mute biserici din Kiev. Până în anul 1917 a fost paroh al Bisericii „Sf. Ioan Gură de Aur”. În cadrul acestei parohii activa Societatea de Iluminare Religioasă din Kiev (Киевское Религиозно-Просветительное Общество). Preotul paroh, împreună cu membrii Societății organizau ore de iluminare religioasă în cadrul școlii parohiale, editau cărți cu conținut religios ș.a.[6] Pentru merite în activitatea pastorală, părintele Nicolae a fost decorat în repetate rânduri cu distincții bisericești, fiind ridicat la rangul de protopresbiter mitrofor. A a fost decorat și cu alte distincții: ”Sf. Ana”, cl. II și a III-a;  ”Sf. Stanislav” , cl. III-a; „Alexandru al III-lea” cu panglică ș.a.[7].

După instaurarea puterii bolșevice au urmat arestările, închiderea locașelor sfinte și a instituțiilor teologice.  Când Biserica „Sf. Ioan Gură de Aur” din Kiev a fost închisă, părintele Nicolae a fost transferat la Catedrala „Sf. Vladimir”. După inchiderea catedralei, a slujit o perioadă scurtă de timp (1925-1926) în Biserica „Sf. Gheorghe”, iar când și această biserică a fost inchisă,  începând cu anul 1926, a slujit în biserica mică a Catedralei ”Sf. Sofia”. În această biserică se adunau la slujbe clericii de la mai multe biserici din oraș, care fusese inchise[8]. A continuat activitatea sa de profesor in cadrul cursurilor pastorale, organizate în vara anului 1920 la Mănăstirea „Sf. Arh. Mihail” din Kiev. Părintele Nicolae era unul dintre inițiatorii proiectului de organizare în anul 1926, a cursurilor superioare de teologie – proiect nerealizat[9].

În anul 1927, părintele Nicolae Grosu a fost arestat, fiind învinuit de ”propagandă antisovietică„ , dar a fost eliberat peste trei luni și jumătate. La 18 ianuarie 1931 a fost arestat din nou, aducându-i-se aceleași învinuiri. Judecata a avut loc la 14 septembrie, fiind condamnat la 5 ani de lagăr în Kazahstan. La 14 decembrie sentința de judecată a fost  schimbată la 3 ani de detenție, fiind deportat într-un lagăr din Arhanghelsk. Revine la Kiev peste un an și jumătate. La 8 octombrie 1938 a fost arestat din nou, însă din cauza lipsei de probe care ar confirma activitatea sa antisovietică este eliberat, la 14 aprilie 1939.

În timpul războiului a fost membru al Comisiei eparhiale de examinare a candidaților la hirotonie[10].  În toamna anului 1943, când armata sovietică se apropia de Kiev, părintele Nicolae Grosu, însoțit de cele două fiice ale sale s-a reîntors la Chișinău. Distanța de la Kiev până la Chișinău au parcurs-o cu multe peripeții și necazuri, timp de aproape trei luni[11]. La Chișinău s-a aflat mai puțin de un an. În primăvara anului 1944, împreună cu alți preoți din Basarabia, a fost nevoit să se refugieze în România[12] . Își încheie drumul vieții pământești plin de realizări, dar și de suferințe, trecând la cele veșnice la vârsta de 77 ani.

                                Protoiereu Ioan Lisnic http://protioanlisnic.blogspot.md/