Am petrecut ieri la cele veșnice o credincioasă de aproape nouăzeci și doi de ani.
În seara priveghiului, Psaltirea a fost parcursă dintr-o răsuflare. Și încă o dată mi-am dat seama cât de ușor curge rugăciunea pentru un suflet care a dus o viață curată, în legătură cu Domnul și în așteptarea Învierii.
Îmi amintesc modestia vieții acestei femei. A trecut prin multe greutăți, dar nu s-a împietrit din pricina lor. Dimpotrivă, încercările au făcut-o mai puternică, mai așezată și mai sigură în mersul său cu și pentru Domnul. A iubit aproapele în chip firesc și deplin.
Oricine își găsea adăpost în căsuța ei. Nimeni nu ieșea cu mâna goală din curtea sa: o legătură de verdeață, un pumn de nuci curățate, câteva dulciuri… gesturi mici, dar pline de acea grijă caldă care nu se învață din cărți, ci dintr-o inimă bună.
În ultimii ani avea probleme cu auzul și deslușea ceea ce se rostea după buzele slujitorilor și ale cântăreților. Dar rugăciunea nu-i slăbise. Dimpotrivă. Șiroaie de lacrimi îi curgeau pe obraji la slujbe.
„Cum să nu plâng, dacă sunt atât de păcătoasă? Cât de rătăcită e lumea, de nu se mai roagă Domnului! Dacă ne lăsăm cu toții de rugăciune, ne prăpădim!”, îmi zicea bătrânica.
Și îți dai seama, ascultând asemenea cuvinte, că pe astfel de oameni se mai ține lumea. Pe cei care nu fac zgomot, nu caută să fie văzuți, dar stau înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei și pentru ceilalți. Câtă binecuvântare este să ai în neam sau în preajmă un asemenea rugător! Poate nici nu înțelegem, cât timp îi avem lângă noi, câtă ocrotire aduce rugăciunea lor peste casele și viețile noastre.
Iar când pleacă, rămâne nu doar golul despărțirii, ci și o apăsare lăuntrică. Simți că odată cu ei se mută din lume o strajă a rugăciunii. Și, fără să-ți spună nimeni, înțelegi că ștafeta trebuie preluată: cineva trebuie să continue să se roage pentru cei din casă, pentru cei rătăciți, pentru întregul neam.
Poate că aceasta este una dintre cele mai tainice moșteniri pe care ne-o lasă oamenii cu adevărat credincioși: nu doar amintirea bunătății lor, ci chemarea de a nu lăsa rugăciunea să se stingă.
Pr. Octavian Moșin
