Cât de plăcut este duhul de familie pe care încearcă să-l creeze fiecare comunitate bisericească!
În biserică ne adunăm nu doar pentru rugăciune, ci și pentru a fi împreună. Ne salutăm, ne bucurăm unii de alții, împărtășim din cele trăite.
Nu o dată am observat însă că unii rămân prinși în vorbă chiar și în timpul rugăciunii, uitând că biserica nu este loc de taifas și că ne adunăm, în primul rând, pentru rugăciune – adică pentru a vorbi cu Dumnezeu.
Intrăm în biserică, dar nu reușim întotdeauna să ne desprindem de tot ceea ce purtăm cu noi: graba, dorința de a fi văzuți, nevoia de a ne afirma.
Și, fără să ne dăm seama, începem să ne privim unii pe alții, să ne comparăm, să ne simțim, poate, mai îndreptățiți sau mai „importanți”.
Pentru a-L primi pe Hristos în inimă, este nevoie de mai multă liniște și de mai multă smerenie.
Or, atunci când acestea lipsesc, nu doar rugăciunea slăbește, ci și legătura dintre noi se tulbură.
Ne bucurăm, ca slujitori, când oamenii se cunosc și se apropie pe cale duhovnicească – unii se împrietenesc, iar alții chiar se înrudesc. Însă ne doare atunci când apar certuri și supărări între ei, încât ajungem să ne simțim, uneori, vinovați de neînțelegerile lor. Și nu de puține ori, chiar credincioșii sunt cei care ne pun în situația de a alege, de a fi într-o tabără sau alta, fiind chiar sfătuiți pe cine să păstrăm și pe cine să îndepărtăm din comunitate.
Să învățăm să trăim frumos și în armonie. Să lăsăm la ușă ceea ce ne desparte și să intrăm cu ceea ce ne poate uni.
Pentru că biserica nu ne adună ca să ne măsurăm unii pe alții, ci ca să ne apropiem, împreună, de Hristos.
Pr. Octavian Moșin
