Nu doar trupul obosește, ci și sufletul.
Sunt zile în care simțim o apăsare fără să știm exact de unde vine. Nu ne lipsesc lucrurile, dar ne lipsește liniștea. Nu ne doare ceva anume, dar parcă nimic nu ne mai bucură.
Poate că nu este doar oboseală, ci o adunare de griji, de gânduri, de neliniști pe care le-am lăsat să se așeze, încet, în noi.
Și, fără să ne dăm seama, sufletul începe să se închidă, să se apere, să se retragă.
În astfel de momente, nu avem nevoie de lucruri mari.
Ci de puțină oprire. De liniște. În care să auzim chemarea: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni.”
Să îndrăznim să venim.
Cu oboseala noastră, cu neliniștea noastră, cu tot ceea ce nu mai putem duce singuri.
Pentru că sunt poveri care nu se ușurează prin fugă, ci prin apropiere.
Și, încet, acolo unde ne așezăm înaintea lui Dumnezeu, sufletul începe să respire din nou.
Pr. Octavian Moșin
