Pe măsură ce înaintăm în post, entuziasmul primelor zile începe să se așeze. La început avem râvnă, hotărâre și multă bunăvoință. Ni se pare că putem duce totul cu ușurință.
Dar tocmai această perioadă scoate la lumină adevărata noastră stare. Descoperim cât de slabi suntem în credință, dar și trupește. După câteva zile de nevoință apar slăbiciuni, neputințe, moleșeală. Și atunci unii ajung să spună că postul nu este pentru ei și renunță.
De fapt, nu postul este problema, ci boala din noi.
Vedem că firea noastră este bolnavă, iar postul vine ca un mijloc de vindecare și îndreptare, nicidecum invers. De altfel, așa ne învață și Sfântul Vasile cel Mare: „Ne-am îmbolnăvit prin păcat. Să ne vindecăm prin pocăință. Iar pocăința fără post este neputincioasă.”
În aceste zile suntem chemați să conștientizăm starea noastră păcătoasă, însă să nu deznădăjduim și să nu spunem că nu mai putem schimba nimic; dar nici să cădem în cealaltă extremă, dorind să ajungem „sfinți” și îndreptați în toate doar prin câteva zile de postire.
Calea sănătoasă este cea de mijloc – mintea trează și lucrarea după rânduielile Bisericii, dar și sfătuirea, în mod personal, cu duhovnicul, care știe mai bine ce și cum să recomande spre folosul nostru duhovnicesc.
Nădăjduim ca și prin acest post să putem îndepărta, asemenea Mântuitorului, Care a fost ispitit după patruzeci de zile, poftele după averile pământești, după stăpânirea lumii acesteia și după slava deșartă.
Să simțim mai vie legătura cu Dumnezeu, care se întărește prin înfrânare, rugăciune și milostenie, iar în noi să prindă viață smerenia, ca mamă a tuturor virtuților.
Pr. Octavian Moșin
