Prin tot ce realizăm în perioada de postire suntem chemați să ajungem la adevărata stare de pocăință – acea schimbare adâncă a minții și a inimii. Pocăința nu este doar regretul pentru faptele săvârșite, ci o reașezare lăuntrică, o luminare a minții și o îmblânzire a inimii. Doar după această schimbare începem să vedem limpede ce și cum se cuvine și să simțim firesc lucrurile.
Ajungând la pocăință, suntem în stare să ne apropiem cu sinceritate de scaunul spovedaniei. Nu formal, nu din obișnuință, ci cu dorința reală de a ne despovăra de poverile care ne-au cuprins viața. Spovedania adevărată nu este o simplă enumerare a greșelilor, ci o întâlnire dureroasă, dar, totodată, vindecătoare cu adevărul despre noi înșine.
Atunci când conștientizăm cu adevărat starea noastră de păcătoșenie, suntem gata pentru o spovedanie profundă, care răscolește adâncurile sufletului. Îndrăznim să scoatem la lumină tot ceea ce ne ține legați, tot ceea ce ne trage în jos și ne împiedică să ne ridicăm.
Așa cum după o baie a trupului simțim ușurare, prospețime și liniște, la fel se întâmplă și în plan duhovnicesc. După „baia sufletului”, trăită prin lacrimi de pocăință, omul simte o curățire pe care nimic din exterior nu o poate oferi. Aceste lacrimi sunt singurele în stare să spele cu adevărat mocirla păcatelor, pentru că ele izvorăsc dintr-o inimă care s-a întors sincer către Dumnezeu.
După o astfel de curățire, sufletul rămâne ușor și liniștit. Și această stare ne face să nu privim următoarea postire ca pe o povară, ci s-o așteptăm cu bucurie, ca pe un nou timp de curățire, de luminare și de apropiere de Dumnezeu.
Pr. Octavian Moșin
