Predică la Duminica Ortodoxiei

Iubiţi credincioşi,

Am străbătut împreună prima săptămână a Postului Mare şi ne aflăm astăzi în pragul celei de-a doua, sub semnul bi­ruinţei Ortodoxiei.

Prima Duminică din Postul Mare este sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe asupra ereziilor. Ea mar­chează nu numai biruinţa asupra iconoclaştilor care se împotri­veau venerării sfintelor icoane şi Sfintei Cruci, ci şi cristalizarea în formă definitiva a învăţăturii ortodoxe şi respingerea clară a tu­turor ereziilor trinitare şi hristologice care au frământat Biserica primelor opt veacuri creştine.

Importanţa acestui fapt a rămas consemnată până astăzi în sluj­ba vecerniei acestei duminici într-un condac care spune: „Acum s-a întins lumina dreptei credinţe spre toţi, risipind ca un nor înşelăciunea păgânătăţii şi luminând inimile celor credincioşi”.

În această duminică, Biserica făcea pomenirea sfinţilor proo­roci ai Vechiului Testament. Apostolul de astăzi ne-a arătat că, aşezându-ne pe temelia credinţei lor, Dumnezeu ne-a pregătit pentru primirea făgăduinţei învierii. Asocierea sărbătorii biruinţei sfintelor icoane cu a proorocilor are în vedere faptul că profeţii prefigurau întruparea pe care o manifestă icoanele. Profeţii au fost învredniciţi de Dumnezeu cu vedenii sfinte, în care ei au contem­plat cu ochi duhovniceşti „icoane” ale lui Dumnezeu, iar nu fiinţa Sa. Lor li s-a vestit mai înainte întruparea Fiului lui Dumnezeu, temeiul teologic al zugrăvirii sfintelor icoane.

Făgăduinţa unor descoperiri dumnezeieşti se află şi în Evan­ghelia citită astăzi. Cuvintele Domnului: „Adevăr, adevăr vă spun: De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului!” trimit la un gen de descoperire dumnezeiască de care s-au învrednicit profeţii Vechiului Testament. Dar această făgăduinţă este urmarea unei mărturisiri de credinţă a lui Natanael, care îi spune Domnu­lui: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel!” Prin credinţă, Natanael devine capabil de a vedea slava Fiului lui Dumnezeu. Credinţa este cea care deschide ochii sufletului pentru a-L vedea pe Domnul.

Dacă până aici ne-am referit la sensul istoric al sărbătorii de azi, acum putem desprinde sensul ei duhovnicesc. Imaginându-ne postul ca un urcuş al nostru spre înviere, prima treapta a acestuia este dreapta credinţă. Sărbătorim astfel credinţa curată în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, revelată nouă de Dumnezeu, păstrată de Sfânta Biserică şi însuşită de fiecare creştin cu inima şi mintea curăţite prin nevoinţă şi prin harul dumnezeiesc. Pe calea Postului Mare spre Praznicul Învierii, primul popas duhovnicesc este săr­bătoarea dreptei credinţe, pentru că numai credinţa ne poate da puterea de a merge mai departe şi de a nădăjdui în dobândirea de­săvârşirii.

Gândindu-ne la faptul că sărbătoarea de astăzi este marcată în conştiinţa Bisericii de cinstirea sfintelor icoane, descoperim încă un sens al sărbătorii de astăzi şi, pornind de la el, o altă dimensi­une a Postului Mare.

Dacă revedem parcursul liturgic al acestei prime săptămâni de post, observăm că prima paremie din Cartea Facerii citită luni seara la vecernie vorbeşte despre primele trei zile ale creaţiei lumii, în prima zi a Creaţiei, Dumnezeu spune: „Să fie lumină!”. Paremia se opreşte însă la ziua a treia, înainte de crearea luminătorilor, fă­cuţi de Dumnezeu abia în ziua a patra. Aşadar, lumina primelor trei zile ale Creaţiei şi cea cu care începe Sfântul şi Marele Post este alta decât cea a soarelui, este lumina Feţei lui Dumnezeu care se revarsă peste lume. Iată deci că Postul stă sub semnul luminii.

Prima duminică a Postului este o sărbătorire a acestei lumini, pentru că icoana este mărturia arătării lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos Cel întrupat. Fondul de aur al icoanei reprezintă lumina pe care Dumnezeu o revarsă în lume prin Fiul Său făcut om, iar sfinţii pictaţi în icoană sunt oameni transfiguraţi de aceas­ta lumină. Străbătând veşmintele şi înconjurând ca o aureolă chi­purile sfinţilor, această lumină pune în evidenţă chipul dumneze­iesc întipărit în ei. Icoana îl înfăţişează astfel pe omul curăţit, în firea sa restaurată, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu.

Teologul Paul Evdokimov scria: „Dumnezeu S-a făcut om pen­tru ca omul să-I contemple Faţa în orice faţă omenească. Rugăciu­nea desăvârşită caută prezenţa lui Hristos şi o recunoaşte în fieca­re fiinţă umană. Unica imagine a lui Hristos este icoana, dar ele sunt nenumărate, ceea ce vrea să spună că orice faţă omenească este şi o icoană a lui Hristos. Atitudinea rugătoare o descoperă”.

Omul este, aşadar, o icoană. Este motivul pentru care diaconul sau preotul cădeşte atât icoanele, cât şi pe credincioşii aflaţi în bi­serică. Omul poate face ca acest chip sfânt dăruit de Dumnezeu să fie desfigurat de păcat sau, dimpotrivă, strălucitor până la asemă­narea cu El.

Privind cu atenţie modul de reprezentare a sfinţilor din icoanele ortodoxe, observăm că aceştia sunt subţiaţi, alungiţi parcă într-o întindere permanentă spre Dumnezeu şi încercând să facă tot mai mult loc luminii, pentru ca aceasta să strălucească prin ei. Atitu­dinea lor se prelungeşte în viaţa noastră sub forma postului. Prin post, trupul şi sufletul nostru se curăţesc de păcate şi patimi, firea se „subţiază”, se spiritualizează şi se limpezeşte, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată străbate şi viaţa noastră. Iată că, pe lângă faptul că este un mijloc de purificare şi spiritualizare, postul în­seamnă iluminare.

Revenim la paremia amintită şi gândindu-ne că Postul Mare este numit şi Postul Paştilor, vedem că la ambele capete ale acestui post se află lumina: la început lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume, la sfârşit lumina care izvorăşte din mormânt. Între aceste două repere postul apare ca un drum al nostru prin lumină, pe parcursul căruia viaţa noastră se curăţeşte, se transfigurează şi se umple de strălucire, pentru ca şi noi, asemenea sfinţilor din icoa­ne, să ne putem îmbrăca în lumina Învierii lui Hristos.

Aşa cum soarele a fost creat după trei zile, în acelaşi fel Hristos răsare din mormânt după trei zile, pentru a fi noul soare al lumii, care, împreuna cu El, iese din întunericul morţii. Învierea desco­peră sensul lumii, care nu se mai îndreaptă spre moarte, ci spre transfigurare, pentru a se împlini în lumina care va cuprinde „şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt”. în aşteptarea acestei pres­chimbări, postul este starea noastră de normalitate: înfrânare de la rău, fapte bune, asceză, trezvie, dar mai ales rugăciune curată şi neobosită, prin care inima noastră devine sensibilă la manifestarea luminii lui Dumnezeu.

Sărbătoarea de astăzi este pentru noi prilejul de a ne reîmpros­păta credinţa printr-o sărbătoare a biruinţei ei asupra tuturor rătă­cirilor şi a ne întări cu nădejdea că Dumnezeu va păstra în noi chipul Său preasfânt. Să păzim cu dragoste de Dumnezeu rânduiala Sfântului şi Marelui Post, căutând prin fapte bune să cinstim chipul lui Dumnezeu în aproapele nostru şi rugându-ne: „Pune Doamne Bisericii Tale întărire, ca să petreacă în veacul veacului, neclintită de valul eresurilor” (Condacul I, Cântarea a 5-a din Ca­nonul Utreniei Duminicii Ortodoxiei).

Ambrozie Sinaitul, Episcop Vicar Patriarhal, (Glasul Bisericii nr. 1-4, 2001)