Căsătoria vine din iubire. Doi tineri se întâlnesc, se plac, iar în „săptămâna oarbă” decid să se căsătorească. Și dacă fac asta și înaintea lui Dumnezeu, căsătoria lor devine nuntă și în Cer.
Anunță familia, apoi vin la preot, pregătesc nunta. Minunat, însă minunea ține trei zile, pentru că tinerii zilelor noastre nu mai au valori spirituale despre căsătorie.
Ei cred că baza căsătoriei este sexualitatea și cred că așa cum a fost la început va fi mereu. Când însă, după o perioadă, sexualitatea se minimizează, iar cei doi nu fac niciun efort să se cunoască, să comunice, să ajungă la o relație sufletească, să învețe să se prețuiască dincolo de trup, lucrurile se îndreaptă spre despărțire.
Divorțul nu reprezintă însă o soluție, ci este mereu un accident.
Bine ar fi însă să încercăm să preîntâmpinăm acest accident așa cum, atunci când ne urcăm la volan, ne luăm toate măsurile de siguranță astfel încât să evităm o tragedie.
Divorțul se produce, în principiu, atunci când se întâmplă adulterul. Dar, și atunci, dacă există iubire, cei doi vor merge mai departe iertându-se. Și Biserica Ortodoxă acceptă divorțul a cărui cauză este aceasta.
Nu mai puțin grav însă este actul violenței între cei doi soți. Știți că, în România, la fiecare minut, o femeie este agresată? E ceva extrem de grav și m-aș bucura dacă noi, preoții, am înțelege că este un abuz major, o manipulare gravă să îndemnăm o femeie care este bătută și abuzată de soț, să-și poarte crucea. Preotul trebuie, în acest caz, să îndemne soția respectivă să apeleze la poliție, la justiție, pentru că acolo este pusă în pericol nu doar viața ei, a lor, ci și viața copiilor.
Atunci când în parohia mea am întâlnit astfel de situații, în care soții erau violenți unul cu altul, le-am spus așa: „Ori vă asumați serios să nu vă mai loviți, ori, din momentul acesta, eu nu mai sunt tutorele vostru spiritual, mă retrag din viața voastră. Nu mai vreau să aud de o a doua palmă, de o a doua bătaie. Orice problemă, orice neînțelegere dintre voi accept să mediez, dar nu violența!” Nu dintr-o pedeapsă mă retrag din acea familie, ci dintr-o pedagogie adâncă.
În România, în multe familii, copiii cresc cu bătaie și, când fetele noastre vor deveni neveste, sau când băieții vor deveni soți, vor crede că „o palmă” este ceva firesc. Nu, nu este deloc firesc, este trist și tragic, iar noi, cei care nu luăm atitudine suntem responsabili pentru pata aceasta neagră din țara noastră!
Omul trebuie să înțeleagă că a ridica palma este un lucru teribil, este eșecul iubirii, este iad...
Căsătoria este o icoană. Este icoana lumii curate, spiritualizate în Hristos. În căsătorie, cei doi au grijă unul de altul, cu mare jertfă, în fiecare zi, iar apoi, cei doi se îndreaptă spre copiii lor cu aceeași jertfă, din mare iubire. Noi toți ar trebui să învățăm a trăi așa.
Căsătoria este o cale spre Dumnezeu.
De aceea, o parohie se mai numește și familie, pentru că este o rodire a vieții de familie. Cum te porți în casă, așa te porți în parohie. Cum te porți în parohie, așa te porți în țara ta. Și, din păcate, cum divorțezi iresponsabil față de cei pe care-i ai în iubire și în grijă – din mofturi și orgolii – așa divorțezi și de parohie, și uneori uiți și de țara ta...
(Fragment adaptat din Întreabă preotul LIVE cu Pr. Visarion Alexa: „Divorțul, o rană a familiei”)
