Uneori, neînţelegând voia lui Dumnezeu, nouă, oamenilor, anumite lucruri care se petrec sub soare, ni se par nedrepte. Şi aproape suntem ispitiţi să cârtim şi să ne împotrivim voii lui Dumnezeu. Iată de ce literatura duhovnicească este foarte bogată la acest capitol, şi ne spune că, şi atunci când unele lucruri ni se par absurde, totuşi voia lui Dumnezeu este bună. Voia lui Dumnezeu are întotdeauna un rezultat final pozitiv.
În acest sens, ne-a lăsat Mihail Sadoveanu o povestire interesantă, şi-n acelaşi timp edificatoare. Din ea reiese că voia lui Dumnezeu, şi atunci când sub soare se petrec lucruri care nouă ni se par rele, este întotdeauna bună.
Se zice că odată, nu prea de multă vreme, Arhanghelul Mihail a coborât din împărăţia nesfârşită a Domnului, a luat înfăţişarea unui vânător tânăr, cu arc şi cu torbă, şi nimeri la chilia unui pustnic, întro margine de codru bătrân. Bătu la uşa de stejar şi pustnicul întreabă dinăuntru:
Cine-i acolo?
Om bun, cere găzduire! – răspunde arhanghelul Mihail.
Îndată pustnicul a deschis şi a poftit pe străin, cu bunătate, în chilioara-i săracă. I-a dat un scăunaş, l-a îmbiat la cina-i puţină, şi i-a spus vorbe prieteneşti. Apoi l-a întrebat, într-un târziu, de unde vine şi încotro se duce.
– Eu, bătrânule, vin de departe – a răspuns arhanghelul. Nu mă cunoşti?… De multe ori m-am pogorât în visurile tale… Eu sunt arhanghelul Mihail şi m-a trimis Domnul ca să te cercetez…
Iar pustnicul, cunoscând în clipa aceea pe oaspete, dintr-odată a căzut în genunchi şi şi-a întins pe lespezile chiliei barba albă:
– Ah! sfinte Mihaile! a murmurat el cu sfială. Nevrednic mă simt înaintea ta…
– Ridică-te, frate! răspunse sfântul întinzându-i mâna. Şezi colea, lângă mine… Ştiu că toată viaţa ta ai petrecut-o urmând învăţăturile şi pildele Prea Sfântului Izbăvitor – Care a fost răstignit pe cruce… Ştiu că în viaţa ta nimănui n-ai spus o vorbă rea, şi nimănui nu i-ai făcut rău… Ştiu că ai alinat durerile sărmanilor şi ai mângâiat pe orfani… Ai fost curat totdeauna în cugetul tău şi în inima ta, iar Dumnezeu va pune coroană de lumină în jurul frunţii tale… Dar trebuie să mai treci printr-o încercare, şi de aceea am venit eu la tine…
Bătrânul răspunse cu smerenie:
– Mare şi nesfârşită e voinţa Domnului şi bunătatea Domnului…
Atunci s-a sculat în picioare arhanghelul Mihail, a luat arcul şi tolba şi a zis aşa:
– Frate Ieronime, ia-ţi toiagul şi hai cu mine…
Au ieşit amândoi din chilia de piatră şi au pornit la drum, în liniştea serii.
Au mers ei, au mers; au rămas codrii negri în urmă. Şi într-un târziu au ajuns la marginea unui sat. S-au oprit şi au băut la uşa unei case mari şi curate. A venit un slujitor şi le-a deschis. Au fost aprinse apoi luminile, şi chiar stăpânul locului i-a întâmpinat cu vorbe bune şi cu zâmbetul pe buze.
– Văd că sunteţi călători de pe depărtate locuri – zise el cu blândeţe. Poftiţi şi ospătaţi, pe urmă vă voi da şi paturi de hodină.
Pustnicul a mulţumit şi a binecuvântat casa. Iar stăpânul cu dragă inimă i-a aşezat pe scaune şi a poruncit la slugi să aducă de mâncare.
– Acesta este un om cu sufletul curat… şopti încet pustnicul Ieronim către arhanghel.
– Da, şi-şi va avea răsplata lui… răspunse Mihail.
Iar stăpânul cel milostiv, stând de vorbă cu străinii, începu să istorisească despre năcazurile şi bucuriile lui.
– Iată, zise el într-un târziu, am avut un duşman mare… Eu am pământuri în hotar cu ale lui şi multă vreme nu ne-am putut înţelege, deşi eu totdeauna am fost cu suflet drept faţă de el… Acum sunt foarte bucuros că ne-am putut împăca. Chiar azi am dat mâna cu el, şi l-am sărutat. Şi ca dovadă de prietenie, iată, mi-a dat o cupă aurită…
Şi omul cel bun arătă cupa aurită în ocniţa sobei.
– Mâne, zise el iar, e sărbătoare. Am să chem feciorii şi am să petrec cu ei… Şi am să beau vin vechi din această cupă aurită.
Pustnicul Ieronim zâmbea cu bunătate şi dădea din cap la vorbele gazdei, iar arhanghelul Mihail tăcea.
Apoi într-un târziu călătorii s-au culcat. S-au odihnit ei ce s-au odihnit; şi în zori de ziuă trimesul Domnului a trezit pe pustnic şi i-a zis:
– Scoală, frate, căci trebuie să călătorim înainte.
S-au sculat. La plecare arhanghelul a pus mâna pe cupa aurită şi a îndesat-o în desagă.
Pustnicului i s-a strâns inima. A întrebat:
– Ce faci, prea sfinte?
– Taci, răspunse încet arhanghelul. Aşa e voia Domnului!
A tăcut pustnicul. Au plecat la drum. Ş-au mers ei ziua aceea toată. Iar seara s-au oprit la o casă singuratică, depărtată de sat. au cerut găzduire. S-au rugat şi de puţină mâncare.
– Iar stăpânul, om ursuz, cu sprâncenele încruntate, a început a striga la ei cu mânie:
– Găzduire vă trebuie? Bine, vă voi găzdui. Mâncare vă trebuie? Am să vă dau mâncare!
Şi îndată prinde să urle la argaţi:
– Măi! ia veniţi încoace cu nişte ciomege de corn să găzduim pe oamenii aceştia!
Au năvălit argaţii, au început a-i bate cu ciomegele. Le-au răpit tot ce aveau pe lângă ei. Au luat şi cupa aurită din desaga arhanghelului.
– Aşa? striga stăpânul. Sunteţi drumeţi săraci şi umblaţi cu cupe de aur? Prea bine. Am să beau în sănătatea voastră dintr-însa, mâni… Voi căutaţi-vă de drum, dacă nu vi-i poftă de altă chelfăneală!
Aşa, cu oasele cutremurate, au plecat străinii mai departe. Şi pustnicul, mai ales, era gânditor şi mâhnit.
– Hm! la ce te gândeşti? zise deodată, râzând, arhanghelul. Eu ştiu la ce te gândeşti. Ţi se pare ciudat că cupa ceea a omului bun a rămas în mâna ticălosului…
– Aşa-i, la asta mă gândesc, răspunse cu mâhnire Ieronim.
– Aşa? Nu te gândi. Mai bine taci. Aşa-i voia Domnului!
Şi umblând ei înainte, în tăcere, nimeriră în sat la un creştin cu frica lui Dumnezeu. Era un om năcăjit, sărac lipit pământului, cu o casă de copii. Îi primi totuşi pe străini şi le răsturnă o mămăligă mare dinainte.
– Luaţi şi ospătaţi, îndemnă el oftând. Luaţi din ce a dat Dumnezeu. Luaţi, că atâta am, tot ce am stăpânit mi-au vândut cămătarii. Şi au să-mi vândă şi ce mai am. Casa asta mi-a mai rămas şi are să mi-o vândă şi pe asta boierul acesta nemilostiv care mi-i vecin… Am să rămân cu nevasta şi cu copiii pe drumuri…
Pe când omul vorbea, Mihail tăcea, iar pustnicul îşi simţea sufletul plin de îndoială.
Ş-aşa, într-un târziu, în tânguirile omului şi în plângerile copiilor, adormiră drumeţii. Şi, după miezul nopţii trezindu-se, porniră la drum, lăsând pe ai casei cufundaţi în somn. Iar de la poartă, arhanghelul Mihail se întoarse la casa omului. Scoase câlţi din desagă, căută cărbuni sub cenuşa vetrei din bătătură, puse cărbunii în câlţi şi mototolul îl vârî sub streşina de stuf.
Într-un târziu, pe drum fiind, se întoarseră. Casa săracului ardea cu limbi de flăcări, care se zbăteau spre cer. Mihail arhanghelul zâmbea, iar pustnicul oftă de năduf şi nu se mai putu stăpâni:
– Ah! prea sfinte, gemu el cu durere. E drept oare ce-ai făcut acu? Şi asta-i voia Domnului?
– Şi asta-i voia Domnului! Răspunse lin îngerul.
Iar mai departe mergând, trecură prin marginea altui sat. Şi o căsuţă sta la drum între răzoare cu flori, cu uşa şi cu ferestrele deschise. La doi paşi, întro vălicică, curgea un pârău cu murmur dulce, şi albine de aur se ţeseau prin lumina albastră a zilei. Gospodarii erau undeva, la lucru, iar în căsuţă plângea, întro albie, un prunc de ţâţă.
– I-auzi cum plânge copilaşul!… zise sihastrul cu milă.
Arhanghelul Mihail, fără de nici un cuvânt, trecu pragul căsuţei. Luă copilul din leagăn şi ieşi cu el în braţe. Făcu câţiva paşi până la pârău şi azvârli copilul în unda neliniştită. Apa se săpă o clipă, îl primi şi-l înghiţi. Pustnicul rămase împietrit, cu ochii mari, rotunzi de groază.
– Sfinte Mihaile! strigă el cu glas sugrumat. Ce-ai făcut? Tu eşti trimisul Domnului, ori m-ai înşelat? De ce-ai înecat copilul? Cum ai putut să făptuieşti aşa nelegiuire?…
Arhanghelul zâmbi cu blândeţe şi răspunse:
– Frate… nu cârti. Aşa-i voia Domnului!… Ceea ce face El, un om, văd, că nu poate niciodată înţelege. Dar ceea ce-ai văzut e cea din urmă a ta încercare, şi de-acuma alţi ochi vei deschide asupra întâmplărilor vieţii. Ascultă şi înţelege! Cupa cea aurită, frate Ieronime, era dăruită de duşman creştinului cel bun, şi era spoită pe dinăuntru cu aur amestecat cu venin… Acu ai înţeles partea celui care ne-a primit ca pe nişte făcători de rele?… Acela avea a vinde şi casa săracului… Dar şi aici trebuie să ştii încă ceva: că săracul, sub ruinele casei arse, săpând ca să-şi găsească lucruşoarele lui, are să dea peste o comoară. Iar copilul acesta pe care l-a primit pârăul, dacă creştea, ajungea mai ticălos decât toţi: ar fi fost copilul cel mai răsfăţat, şi ar fi ucis şi pe tatu-său şi pe maică-sa… Frate Ieronime, nu mai întreba niciodată. Aşa a fost, aşa va fi voia Domnului!… Întâmplările nu-s de tot oarbe, precum cred pământenii…
Şi pustnicul, tăcut, a pornit domol cu toiagul, departe, spre liniştea lui de la marginea codrului; iar arhanghelul Mihail s-a mistuit în zări, urcând spre lăcaşul de sus pe treptele nevăzute ale cerului.
Se vede din această povestire că voia lui Dumnezeu este întotdeauna bună. De aceea cerem: “Facă-se voia Ta!”
Andrei Andreicuț, Morala împărăției întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003
