Actualitate

Mănăstirea (fragment de poem)

3022

Îmi amintesc ca de un vis acum

În care depărtarea mă îmbie

De-asupra Surucenilor, pe-un drum

Înalt ca o intrare-n veșnicie.

 

Cine urmează drumul pietruit

Și nu se lasă dus de văz aiurea

Descoperă în calea sa un schit,

O mănăstire sprijinind pădurea.

 

Locașul sfânt, ca un peisaj dosit,

Între un deal bătrân și o colină,

Prin voia Domnului a fost ferit

De forfota lumească și rutină.

 

Pe mulți așezământul i-a atras

Și unii îndrumați doar de obsesii

Îl regăsesc ca loc pentru popas

În căutarea noile impresii.

 

Mereu grăbiți, mereu îngrijorați –

Să reușească treburi importante,

Străini și cunoscuți, apropiați,

Conspiră în mulțimi împrăștiate.

 

Eu știu că mai intens ca în trecut

S-au încurcat în om legile firii,

Iar zbuciumul înșelător și mut

Îi ruinează șansa mântuirii.

 

Predecesorul meu, cândva demult,

Gonit de sensul unei vieți deșarte,

Tot și-a dorit să afle cel mai mult

Cum se salvează sufletul de moarte.

 

Pe el îl frământa același gând

Și îl încuraja chemarea vagă

De a ajunge la locașul sfânt

Ca prin trăirea sa să înțeleagă!

 

Și iată, repetându-i fapta lui,

Robit de jena mea întrebătoare,

Pornii ca un pribeag – al nimănui –

Să văd priveliștea încântătoare.

 

Și curios la orice pas observ,

Condus de-o pietate aparentă,

Că împrejurul meu e ca un nerv

Și sunt ținut într-o mișcare lentă.

 

În față, un afund plin de mister

Cu clopote și turle vestitoare,

De parcă cineva într-un lăicer

Le-a împletit pe boltă lângă soare.

 

Prin geamuri în biserici mângâind

De veacuri intră pașnica lumină,

Iar după porți un strămoșesc colind

Cu o eternă voce se îmbină.

 

Abia distins, se face deslușit

Când mai aproape, când în altă parte,

Să pot percepe cum ne-am contopit

În uimitoarea sa imensitate.

 

Din câmpuri clopoței privind tăcuți

S-au strâns pe lângă zidul mănăstirii,

Ca niște îngeri albi ce vin desculți

Să-asculte tainele mărturisirii.

 

Ograda largă, cât un plai de flori,

A îmblânzit culori de-atâtea feluri,

Că toate curcubeiele în zori

De-acolo-încep să urce către ceruri.

 

Acolo vânturile se opresc,

Oricât ar fi de dure și haine,

Când bat rătăcitoare și lovesc

În gardurile liniștii divine.

 

Și, deodată, m-am simțit mărunt

Cum stau încremenit și fără nume,

Uitând pe-o clipa că exist și sunt –

Un biet umil la margine de lume.

 

 

Autor: Valeriu IONAȘ


Articolul Precedent
Articolul Următor
Articole postate de același autor
2082

Egipt: O echipă condusă de un român a descoperit cel mai vechi sit monahal atestat arheologic

O echipă de arheologi franco-norvegieni condusă de un român, Victor Ghica, a descoperit în Egipt cel mai vechi sit monahal atestat arheologic. Se găsește la 370 de kilometri sud-vest de Cairo și datează din secolul al IV-lea. Descoperirea făcută la Tall Ğanūb Qaṣr al-‘Ağūz, în oaza al-Bahariya, certifică nașterea monahismului în Pustia Egiptului, exact așa […]