Îmi amintesc ca de un vis acum
În care depărtarea mă îmbie
De-asupra Surucenilor, pe-un drum
Înalt ca o intrare-n veșnicie.
Cine urmează drumul pietruit
Și nu se lasă dus de văz aiurea
Descoperă în calea sa un schit,
O mănăstire sprijinind pădurea.
Locașul sfânt, ca un peisaj dosit,
Între un deal bătrân și o colină,
Prin voia Domnului a fost ferit
De forfota lumească și rutină.
Pe mulți așezământul i-a atras
Și unii îndrumați doar de obsesii
Îl regăsesc ca loc pentru popas
În căutarea noile impresii.
Mereu grăbiți, mereu îngrijorați –
Să reușească treburi importante,
Străini și cunoscuți, apropiați,
Conspiră în mulțimi împrăștiate.
Eu știu că mai intens ca în trecut
S-au încurcat în om legile firii,
Iar zbuciumul înșelător și mut
Îi ruinează șansa mântuirii.
Predecesorul meu, cândva demult,
Gonit de sensul unei vieți deșarte,
Tot și-a dorit să afle cel mai mult
Cum se salvează sufletul de moarte.
Pe el îl frământa același gând
Și îl încuraja chemarea vagă
De a ajunge la locașul sfânt
Ca prin trăirea sa să înțeleagă!
Și iată, repetându-i fapta lui,
Robit de jena mea întrebătoare,
Pornii ca un pribeag – al nimănui –
Să văd priveliștea încântătoare.
Și curios la orice pas observ,
Condus de-o pietate aparentă,
Că împrejurul meu e ca un nerv
Și sunt ținut într-o mișcare lentă.
În față, un afund plin de mister
Cu clopote și turle vestitoare,
De parcă cineva într-un lăicer
Le-a împletit pe boltă lângă soare.
Prin geamuri în biserici mângâind
De veacuri intră pașnica lumină,
Iar după porți un strămoșesc colind
Cu o eternă voce se îmbină.
Abia distins, se face deslușit
Când mai aproape, când în altă parte,
Să pot percepe cum ne-am contopit
În uimitoarea sa imensitate.
Din câmpuri clopoței privind tăcuți
S-au strâns pe lângă zidul mănăstirii,
Ca niște îngeri albi ce vin desculți
Să-asculte tainele mărturisirii.
Ograda largă, cât un plai de flori,
A îmblânzit culori de-atâtea feluri,
Că toate curcubeiele în zori
De-acolo-încep să urce către ceruri.
Acolo vânturile se opresc,
Oricât ar fi de dure și haine,
Când bat rătăcitoare și lovesc
În gardurile liniștii divine.
Și, deodată, m-am simțit mărunt
Cum stau încremenit și fără nume,
Uitând pe-o clipa că exist și sunt –
Un biet umil la margine de lume.
Autor: Valeriu IONAȘ