Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum se dobândeşte. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i s-a arătat şi i-a spus: „Paisie, dacă voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pe nimenea să osândeşti sau să urăşti — şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu sufletul în pace; dară cel ce iubeşte voia sa, acela niciodată va fi împăciuit.
Sufletul carele s-a dat voii lui Dumnezeu, uşor poartă toată scârba şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pe Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu vezi cât sunt eu de păcătos şi de neputincios; ajută mie să rabd şi să mulţămesc bunătăţii Tale”. Domnul uşurează boala, iar sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu şi se face vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţămitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă Îi este bineplăcut, atuncea îmi va fi bine şi mie, şi altora”, şi aşa sufletul tău pururea va petrece în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i cum trebuie, asta nu-i bine” — atuncea niciodată nu va fi pace în suflet, chiar de ar păzi şi postul şi mult s-ar ruga.
Apostolii aveau multă dăruire de sine voii lui Dumnezeu; prin aceasta se păstrează pacea. Aşa şi toţi marii oameni sfinţi, au răbdat toate scârbele, dăruindu-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi de aceea putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu, vrăjmaşul mână sufletul aşa cum goneşte frunza uscată sau fumul.
Trebuie cu tărie a ne aminti că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi pe mulţi i-au înşelat. Domnul a zis: „Învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
O, milostive Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pace Sfinţilor Apostoli: Pacea Mea dau vouă.
(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 110-111)
