Se împlinesc 84 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când aproximativ 5.000 de nord-bucovineni au fost secerați de armele ocupanților sovietici, pentru că au vrut să treacă în România.
URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Aproximativ 3 milioane de români s-au trezit sub un regim care nu le suferea identitatea, tradiția, cultura și – mai ales – religia.
Numeroși români bucovineni au fost arestați, omorâți, deportați, bisericile au fost închise, pământurile și averile confiscate. Unele familii au reușit să se refugieze în România, dar la un moment dat noua graniță s-a închis.
Încurajați să plece, apoi secerați
În ianuarie 1941, NKVD-ul (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne în fosta URSS) a lansat zvonuri că urma să fie permisă trecerea graniței.
În consecință, după ce au anunțat autorităților intenția lor, în data de 1 aprilie 1941, într-o zi de Paşti, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe Valea Siretului s-au îndreptat în mod pașnic spre granița cu România. Purtau un steag alb, icoane, prapuri și cruci din cetină.
Când au ajuns în Poiana Varniței (Fântâna Albă), au fost secerați fără milă de armele de foc ale soldaților sovietici, apoi aruncați în gropi comune.
În 13 iunie același an, după masacru, 13.000 de familii și apropiați ai victimelor au fost deportați în Siberia și Kazahstan.
Mărturii
- Mărturie din volumul „Fântâna Albă – Golgota neamului românesc”, coordonat de dr. Alexandrina Cernov, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna:
„…sângele curgea șuvoaie, încât a umplut întreaga poiană de la Varnița… Călăii bolșevici nu au lăsat pe nimeni să se apropie de locul masacrului, au săpat gropi în poiană și i-au aruncat pe toți grămadă – pe cei morți și pe cei vii. Apoi, cu un tractor cu lopată, au dat lut peste ei. Din aceste gropi s-au auzit mult timp gemete și vaiete înăbușite. Vreo câteva zile au «umblat» pământul și iarba cu oamenii îngropați de vii… Ca să șteargă urma odioasei crime, bolșevicii au arat poiana și au plantat brazi, pădurea crescând pe osemintele martirilor români masacrați”.
- Extras din mărturia părintelui Simion Ivaniuc, republicată în volumul „Fântâna Albă – Golgota neamului românesc”:
S-a mai ridicat la cuvânt și Veronica Amariei, care a spus: „Mă doare că ne-ați luat credința… Ați pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului i-ați luat tot pământul… Dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideți biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania, unde a avut aprobare… noi fără biserică și credință nu rămânem, ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâți… Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă țară în care să putem fi liberi și să trăim creștinește așa cum am fost obișnuiți din moși-strămoși. Că aici nici să ne rugăm nu putem”.
Memorie
Prima comemorare a masacrului, chiar la locul unde s-a întâmplat (pe teritoriul de azi al Ucrainei), a avut loc în data de 1 aprilie 1991. Au participat 25.000 de români. „Ni se spunea că va fi măcel dacă mergem acolo. Dar noi eram convinși că venise momentul în care puteam spune totul”, a povestit Alexandrina Cernov.
În 2011, în memoria acestor victime și a altora – nenumărate, Parlamentul României a declarat ziua de 1 aprilie Zi națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.
Mănăstirea Putna, situată în apropiere de comunitățile românilor nord-bucovineni din Ucraina, a făcut pionierat în ceea ce privește arheologia pătimirilor lor.
Victimele masacrului de la Fântâna Albă sunt comemorate anual de părinții mănăstirii, iar obștea a inaugurat, în 2011, o troiță dedicată lor la poarta mănăstirii, apoi, în Anul Centenar al Marii Uniri, și un portal din piatră albă construit în memoria lor.
De asemenea, Mănăstirea Putna a publicat următoarele volume de memorii și mărturii:
- Fântâna Albă – Golgota Neamului;
- Drama românilor din Regiunea Cernăuți: masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947;
- Destinul Bisericii românești din nordul Bucovinei în perioada sovietică;
- Refugiul (1940-1945).
În 2016, când a participat la comemorarea de la Fântâna Albă, Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna, a spus:
„Pădurea freamătă, parcă geme. Și, anul acesta văzând că iar a început freamătul, am zis: «Poate că cei care și-au vărsat sângele aici vor ceva mai mult». Poate vor o biserică. Poate vor să-i căutăm. Sunt gropi comune care nu s-au descoperit. Poate că ne cer lucrul acesta și noi nu înțelegem duhovnicescul lor mesaj”.
Sursa: basilica.ro
