În limbajul biblic, patristic, liturgic şi bisericesc, orice creştin este rob al lui Dumnezeu, fie în timpul vieţii, fie după moarte. Noi ştim însă că acest cuvânt, profund pozitiv în spiritualitatea creştină, devine din ce în ce mai incomod în modul de gândire al omului modern, deprins cu termeni mai la îndemână, precum „liber”, „libertate”, „liber-arbitru”, „liber-cugetător” etc. De aceea aş vrea să mă opresc puţin asupra lui, cu gândul de a-l limpezi în conştiinţa dumneavoastră, a tuturor, şi de a vă elibera de eventualele complexe.
Este adevărat că, strict etimologic, cuvântul rob este echivalent cu sclav, ceea ce înseamnă om lipsit de libertate, captiv, prizonier sau dependent de un stăpân pentru care munceşte silit. Există şi situaţii în care cineva este numit rob sau sclav al unui viciu, cum ar fi, în zilele noastre, totala dependenţă de droguri. Dar nu este mai puţin adevărat că rob sau sclav poate fi şi un om al datoriei, un ins care îşi subordonează integral voinţa şi acţiunile unei pasiuni nobile, onorabile, cum ar fi cercetarea ştiinţifică, muzica, literatura, artele, alpinismul sau speologia.
În vechile culturi şi civilizaţii însă rob era un titlu de nobleţe pe care-l purtau câţiva demnitari ai curţii imperiale, devotaţi voluntar şi fără rezerve suveranului lor. Acesta este sensul cu care îl întâlnim în cărţile Vechiului Testament. Toţi marii patriarhi ai lui Israel erau numiţi sau se numeau ei înşişi robi ai lui Dumnezeu: Avraam (Fc 18, 3-5), Isaac (Fc 24, 14), Iacob (Fc 32, 10), Moise (Iş 4, 10; Nm 11, 11; Ap 15, 3). În cărţile Noului Testament, Sfânta Fecioară Maria se numeşte pe ea însăşi roaba Domnului, aşa cum robi ai lui Dumnezeu se numesc pe ei înşişi sfinţii apostoli Pavel (Rm 1, 1), Iacob (Iac 1, 1) şi Evanghelistul Ioan (Ap 1, 1), ca să nu dau decât câteva exemple. Şi atunci, iubiţii mei, cum am putea noi, robii de astăzi ai lui Dumnezeu, să fim stânjeniţi de faptul că ne aflăm într-o asemenea glorioasă companie?
Rob al lui Dumnezeu este acela care şi-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân, Creator al omului şi iubitor de oameni. Lui I se supune, dar nu „orbeşte” (adică plutind în supunere ca într-o negură), ci cu luciditate. Or, luciditatea înseamnă discernământ, iar discernământul înseamnă libertate. Ca rob al lui Dumnezeu, omul nu se află sub Dumnezeu, ci întru Dumnezeu, adică în interiorul libertăţii Lui. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a deveni cetăţean al Împărăţiei Cerurilor. Aşa stând lucrurile, cum poţi să te consideri prizonier într-un lagăr fără ziduri, fără paznici, fără garduri şi fără margini?
Desigur, trebuie să recunoaştem că omul, prin greşala lui Adam (care şi-a înţeles şi folosit prost libertatea), a devenit robul păcatului. Dar tocmai acesta a fost rostul întrupării şi jertfei lui Hristos: să ne elibereze din robia constrângătoare a păcatului şi să ne redea robiei zburdalnice a lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel observă că sclavul (propriu-zis) care a fost chemat de Hristos devine un om liber, în pofida faptului că, social, continuă să rămână sclav, iar omul liber (propriu-zis) chemat de Hristos îşi păstrează libertatea tocmai prin faptul că a devenit rob al lui Hristos (vezi 1 Co 7, 22). Iar Sfântul Apostol Petru avertizează asupra libertăţii adamice, rău înţelese şi prost folosite, aşa cum se întâmplă, din păcate, şi în zilele noastre, când libertatea omului este invocată ca justificare a propriei sale depravări. Iată ce ne spune înţeleptul Apostol: „Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Ptr 2, 16).
IPS Bartolomeu Anania
