Predică la Duminica Ortodoxiei

629

Iubiţi frați,

Mai întâi reamintim că duminica întâi a Postului Mare se numeşte Duminica Ortodoxiei. Dar ne întrebăm: celelalte nu sunt tot ale ortodoxiei? De ce tocmai aceasta din prima săptămână a primit acest nume? Pentru că în anul 842, în săptămâna întâi a Postului Mare, în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, care a fost peste 1000 de ani capitala Ortodoxiei, şi poate sperăm să revină odată, când Dumnezeu ştie cum, deci în anul 842, în duminica de astăzi, fiind împărăteasă – împăratul Teofil murise, care era iconoclast, adică el combătea grozav sfintele icoane – soţia sa, Teodora, care era foarte credincioasă şi în taină avea în cămara ei multe icoane sfinte ascunse, ca nu cumva bărbatul ei rău şi necredincios să le ardă, să le distrugă. Şi istoria ne spune că el a murit ceva mai devreme, şi s-a chinuit foarte mult acest împărat Teofil, iar în chinurile morţii i s-a deschis gura mare de tot şi cu limba scoasă afară se chinuia şi nu putea muri. Şi atunci fericita împărăteasă, soţia lui, care era ortodoxă pe ascuns, a luat icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul în braţe şi a atins-o de gura ticălosului Teofil, care toată viaţa a distrus icoane şi sfinte moaşte. Şi, zice, aşa şi-a dat duhul.

Şi a rămas ea împărăteasă o vreme şi a hotărât împreună cu patriarhul Constantinopolului şi cu tot clerul de atunci ca în săptămâna întâi, deci cum e astăzi, în prima duminică, să facă o mare procesiune cu sfintele icoane, a dat poruncă în toată împărăţia Bizanţului să se scoată sfintele icoane care au mai fost salvate şi scăpate, să se scoată şi să se facă o mare procesiune prin centru, prin tot Constantinopolul, şi apoi, la orele de dimineaţă, să intre cu toate aceste icoane in biserica cea mare a Sfintei Sofia. Şi s-a început apoi Sfânta Liturghie arhierească, fiind de faţă toată elita sfinţilor care au pătimit pentru icoane din cei care mai trăiau, împreună cu patriarhul Constantinopolului, cu împărăteasa, cu toată suita vremii de atunci. Şi aceasta a constituit duminica întâi a Postului Mare sau Duminica Ortodoxiei.

Pentru că, aşa cum cei care aţi mai citit şi aţi mai învăţat ştiţi, prigoana împotriva sfintelor icoane nu a fost creată de constantinopolitani sau de bizantini, ci de păgâni, care urau de moarte credinţa în Hristos și tot inventau ba că Hristos nu face parte din Sfânta Treime (eresul lui Arie), – toate vin din afară! – ba că Duhul Sfânt e cutare, ba că Maica Domnului e femeie de rând, ba că icoanele sunt chipuri cioplite, şi aşa mai departe. Şi acest eres a început în anul 714, prin împăratul Leon Isaurul, acel blestemat împărat care a fost cel dintâi care a făcut acel complot secret împotriva Ortodoxiei. Deci din anul 714 a început această persecuţie şi s-a terminat definitiv în anul 842.

Lupta împotriva icoanelor a fost reluată apoi prin Luther, care a umplut Europa de secte, pentru că din învăţătura lutherană s-au făcut nu zeci, ci sute de ramuri şi secte în Europa şi în toată lumea. Asta s-a întâmplat la anul 1517. Deci de atunci şi până acum iarăşi trăim epoca aceea de teroare din secolul 7-9 al Bizanţului. Aşa încât am spus aceasta ca să ştim pe scurt ce importanţă are duminica de astăzi: este Duminica icoanelor, este Duminica Ortodoxiei, este duminica de biruință a Bisericii lui Hristos împotriva necredincioşilor, rău-credincioşilor, ereticilor şi tuturor păgânilor.

Sigur că lupta împotriva sfintelor icoane se continuă şi se va agrava, pentru că aşa se vede în toată lumea: toate sectele care sunt astăzi în lume, toate sunt împotriva icoanelor! Toate sunt împotriva învăţăturii ortodoxe. Nu-i nicio sectă care să fie, să zicem aşa, mai apropiată de Ortodoxie. Toate sunt împotriva Sfintei Cruci, neapărat împotriva Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împotriva sfintelor icoane, şi chiar împotriva a tot ce are Ortodoxia! Aşa că să medităm în acest moment şi în această sfântă duminică şi la acest lucru. Şi să ne dăm seama că, sigur, nu s-a terminat lupta împotriva icoanelor. Dar cea mai sfântă icoană, duhovniceşte înțelegând, pe care trebuie să o păstrăm cu toată sfinţenia, este sufletul din noi. Viaţa noastră, sufletul nostru, gândirea noastră, comportarea noastră formează o icoană a vieţii noastre.

Pentru mine personal, dacă eu nu trăiesc duhovniceşte, icoana sufletului meu este pătată şi nu este de cinste în faţa lui Hristos. Să ne ferească Dumnezeu ca să neglijăm viaţa noastră şi trăirea noastră duhovnicească şi să devenim niște icoane ponosite, pătate, învechite, crăpate în faţa lui Hristos. Sufletul este icoana şi poartă în ea chipul lui Hristos. Sufletul fiecăruia dintre noi, gândirea noastră, vorbirea noastră, comportarea noastră, şi chiar îmbrăcămintea exterioară – trupul nostru întră şi el în această taină a icoanei duhovniceşti a creştinului. Fiecare din noi, mireni şi călugări, bărbaţi şi femei, să ne luptăm, să ne ostenim, să nu ne păteze demonul icoana sufletului prin păcat, prin gânduri spurcate, prin toate răutatea, aşa cum ştiţi şi ştim cu toţii.

În a doua parte a cuvântului aşa adăuga ceva despre Sfântul şi Marele Post. Întotdeauna, de când citim şi noi în cărţile sfinte, că de acolo aflăm, şi de la bătrânii care ne-au crescut și pe noi, că Postul Mare închipuieşte postul pe care l-a ţinut Mântuitorul după botez în muntele Carantania, 40 de zile şi 40 de nopţi. Deci Postul Mare este exact postul pe care l-a ţinut Mântuitorul, numai că să nu uităm, excludem din Postul Mare Săptămâna Patimilor Mântuitorului, care este Postul Sfintelor Patimi, și numai aşa ies 40 de zile, de la lăsatul secului până la Duminica Floriilor, când duhovniceşte trebuie să intrăm în Ierusalimul cel de sus cu Hristos şi să mergem pe urmele Patimilor Lui până în noaptea cea sfântă a Învierii, a mântuirii neamului omenesc.

Aşa încât cum practicau părinţii pe vremuri, în primele secole, să zicem, cum se nevoiau ei în Sfântul şi Marele Post? Erau în general mai multe practici, dar două sunt mai importante. Vorbim de călugări. O parte dintre călugări urmau această practică: ieşeau din mănăstire la începutul Postului și se duceau care pe unde puteau, prin peșteri, prin crăpăturile pământului, în special în Ţara Sfântă, în Palestina, era această tradiţie şi acolo se nevoiau până în Joia Mare sau în Sâmbăta Sfintelor Paşti. Cum se nevoia fiecare, Dumnezeu ştie. Ei imitau, de altfel, şi pe Sfânta Maria Egipteanca. Aceştia erau marii sihaştri, marii pustnici, care trăiau ca îngerii şi care luau câteva boabe, sau bob muiat, sau ştiu eu ce, sau două pâini care se uscau ca piatra şi mâncau cam cât ar fi o fărâmă de anafură pe zi. Şi cine ştie la câte zile, la una, la două, la trei, şi mai beau apă din Iordan, cum se spune, şi aşa se nevoiau zi şi noapte. Dormeau pe şezut, poate până la un ceas, şi iar se rugau…

Şi ce se rugau ei? Avem scrise în câteva cărţi. Ei nu luau cu ei Ceaslovul. Ei știau Psaltirea pe de rost. Psaltirea era cartea cea mai sfântă, după Sfânta Evanghelie, a pustnicilor. Sau luau şi Sfânta Evanghelie sau scriau din ea şi citeau din Evangheliile Mântuitorului, în special cele ale Patimilor Domnului. Şi aşa se nevoiau cei care mergeau în pustie. Este cea mai grea nevoinţă în Postul Mare, pe care am găsit-o în toate Vieţile Sfinţilor: nevoinţa pustnicilor când plecau, rămâneau numai unul-doi în mănăstire, care menţineau slujba, candelele, aşa cum citim şi în viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Şi restul…, fiecare. Şi când se vedeau la o oarecare distanţă, zăreau că mai e un alt călugăr la o anumită distanţă, se întorceau unul într-o parte şi unul în cealaltă parte, ca nu cumva să se întâlnească unul cu altul şi să vorbească între ei sau să povestească, cum mai facem noi de obicei, şi ca nu cumva să piardă dulceaţa rugăciunii.

Asta am găsit-o ca cea mai aspră nevoinţă a cuvioşilor de odinioară; cel mai aspru post posibil. Sfinţii egipteni, și ei aveau mare nevoinţă, citim la viaţa Sf. Antonie cel Mare, a Sf. Pahomie, cel care a întemeiat viaţa de obşte, şi la alţi sfinţi mari tot aşa. Au ajuns unii dintre sfinţii egipteni să nu mănânce nimic până la 40 de zile ca Hristos. Aşa ceva nu mai poate fi nici să gândeşti! Moare omul! Sigur, ţii până la o săptămână, după aceea îl duci cu ţolul – dacă are cine să-l ducă – după aceea, sigur, închide ochii.

Spunea părintele Dimitrie Bejan, acest martir al României, că a trăit vreo 8 ani prin lagăr In Rusia, zice: „Părinte, e foarte uşor să mori de foame. Nu te doare nimic şi după 8, 10, 12 zile e gata.” „Păi cum?” „Păi, părinte, cel care e gata din cauza foametei are o dulceaţă, o salivă multă în gură, zâmbește, şi aproape râzând îşi dă duhul. E foarte uşor de murit. Şi nu are niciun chin, nicio durere.” Eu m-am cutremurat. Şi zice: „Eu am trăit, părinte, eu am văzut acestea! Era să mor şi eu, dar m-a ţinut Dumnezeu. Alţii rezistă la 8 zile, alţii la 10, sunt şi unii care rezistă şi 15 zile fără mâncare.” Vedeţi, drama aceasta, sau mai bine zis tragedia asta a războaielor, care a ajuns până la noi. Dar sfinţii de odinioară au ajuns până la 40 de zile de post. Asta înseamnă o sfinţenie de înaltă clasă, cum nu se mai întâlneşte astăzi în lumea creştină nicăieri.

Alţi călugări, în altă mănăstire, aveau altă practică: posteau de duminică noaptea până la sfârşitul săptămânii, când se întâlneau făceau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau şi gustau ceva din hrană. Şi iar plecau unul încoace şi unul încolo, dar în jurul mănăstirii, şi se adunau iau sâmbătă noaptea, duminica, făceau Sfânta Liturghie, iar se împărtăşeau şi iar se duceau. Şi mai sunt şi alte practici mai mici, pe care le lăsăm. Astea ar fi cele mai importante de pe vremea Sfinţilor Părinţi.

Dar începând cu Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut o reformă duhovnicească a monahismului, unică în istoria lumii creştine, deosebită, după ale cărui reguli trăim, el n-a pus aspru post, până la 3 zile cel mult. N-a pus mai mult. El a făcut din monah şi misionar. A spus: „De acum lumea se înmulţeşte, sectele se înmulţesc şi ele, avem nevoie de călugări şi misionari, nu numai de călugări postitori”, că dacă posteşti, pentru tine posteşti; dacă te rogi, pentru tine te rogi; dar Sfântul Vasile a spus: „Lumea asta cine s-o mântuiască? Cine să ajute?” Şi atunci a creat nişte spitale, azile, pentru bolnavi, pentru bătrâni, pentru de toate, şi a pus cei dintâi călugări pe la spitale, şi mai ales călugăriţe, pe la spitale, aşa-zisele surori de caritate, maici. Deci de la Sf. Vasile cel Mare încoace, în special pentru monahismul din Capadocia şi din Siria, monahismul a început să devină un monahism misionar. A spus: Care doresc viaţă foarte aspră, sunt în zona Egiptului, muntele Sinai şi în Ţara Sfântă, Palestina. Iar încoace, fiind lumea însetată după Hristos, călugării – o parte, măcar, dintre ei –călugării să fie şi misionari. Întâi cu viaţa: să te vadă omul cum trăieşti – cum te închini, cum faci metania, să vadă că eşti blând şi smerit şi-i dai un sfat, şi-i dai un cuvânt, şi-l binecuvântezi dacă eşti preot şi aşa mai departe. Aşa încât noi, cei de acum, suntem sub influenţa directă şi după rânduiala, pe cât posibil, a Sfântului Vasile celui Mare. Îmbinăm rugăciunea cu cuvântul duhovnicesc, îmbinăm osteneala personală, intimă, a noastră, a fiecăruia, şi cu sfatul către omul de pe stradă, către omul necăjit, către mătuşa care vine la mănăstire sau la schit pentru un sfat, pentru o mângâiere, pentru omul bolnav, pentru omul cerşetor. Şi poate e cea mai uşoară regula aceasta pentru noi, că nu e greu să te mântuieşti dacă faci milostenie, fie cu un cuvânt, fie cu un colţ de pâine, dacă ai, fie cu o carte sfântă sau cu altceva, ca să ajuţi și pe omul necăjit.

Noi, cei de astăzi, iată-ne, suntem în rânduială în care ne vedeţi, şi trăim o epocă destul de grea, să fim sinceri. Nu vreau să fac o catastrofă din cele ce vorbesc, dar trebuie să ştiţi că lumea de astăzi este, material chiar, sărăcită. Foarte sărăcită. Ei bine, noi, cei de astăzi, practicăm un post mai mult duhovnicesc decât trupesc, adică nu atât să mâncăm după o săptămână o dată, ci mai bine, şi e mai important postul în care să stăpânim limba, să stăpânim gândurile – foarte greu, cel mai greu post! Cel mai simplu e să pun un brâu tare la burtă, mă iertaţi, şi mă duc undeva încoace-încolo şi mă iau cu altele şi uit de mâncare. Trei zile trec repede. Dar nu-i cel mai bun ăsta chiar. Cel mai bun post e şi ăsta, dar unit cu postul duhovnicesc.Degeaba nu mănânc eu de trei zile dacă cârtesc de trei zile. Sau vorbesc sau spun aceluia ce a făcut cutare şi aceluia cutare..

Deci postul complet la noi, la călugării de astăzi, este aşa: mâncare cu măsură, cât îţi dă la mănăstire şi cât îţi îngăduie duhovnicul. Vorbă cu măsură sau mai bine zis postirea de vorbire, postirea de auzit, postirea de a citi toate prostiile cum sunt acestea din ziare, şi alte posturi ca acestea, şi gândurile să le stăpânim, şi atunci postul nostru e mai complet. Spun Sfinţii Părinţi că e mai complet postul de gânduri decât postul de mâncare. Dar unite, şi postul trupesc şi postul duhovnicesc, se fac adevărate minuni.

Mi-amintesc, un părinte mare a trăit acum peste 50 de ani la mănăstirea Neamţ, părintele Iosif Crăciun. A fost pustnic la Icoana Veche. Ei bine, acesta era de pe lângă Piatra Neamţ de loc, a fost şi căsătorit în tinereţe şi apoi s-a dus la pustie, acolo, s-a făcut schimonah, ieroschimonah, patriarhul Nicodim l-a făcut preot şi avea darul vindecării bolnavilor de duhurile necurate. Şi s-a făcut o tradiţie prin anul 1940 până aproape de 1950, când el a murit, era multă lume bolnavă, nu era ca acum bolnavă, dar venea de peste tot, încât la părintele Iosif Crăciun auzeai de departe cum ţipă demonii. Şi ce făcea părintele Iosif?Fiind tare în post, dar şi în rugăciune, citea tot timpul Psaltirea. Avea vreo trei ucenici şi tot timpul citeau la Psaltire, zi şi noapte, cu rândul. Şi bătrânul dormea un ceas-două şi iarăşi la post şi iar la rugăciune. Şi se scula noaptea, în miez de noapte, avea acolo, undeva, în pădure, două-trei camere pentru cei bolnavi şi bătrânul, când ei erau prea periculoşi, le cita de la fereastră moliftele Sf. Vasile. Şi a treia zi făcea Sf. Maslu, mai veneau doi preoţi din mănăstirea mare, din lavră şi jumătate din ei se întorceau pe picioarele lor acasă. Aşa ceva eu n-am mai pomenit de că am citit eu prin cărţi, de cât am auzit… Deci acest părinte Iosif îmbina Psaltirea cu postul trupesc şi cu postul limbii şi cu somn puţin şi cu măsură în toate cele şi acela e post complet.

Ei, să ne chinuim și noi, cei de astăzi, să facem şi noi un post îmbinat, aşa. Nu numai să încingem bine cureaua că ne e foame. Şi postul de mâncare, şi postul de vorbărie multă, şi postul de a povesti şi de a râde, să ne iertaţi, că dacă vezi la noi, cel puţin la moldoveni, doi alăturea, e gata, să povestească, ori ce-a fost, ori ce-o să fie. Şi asta, să ştiţi, e o mare deficienţă a noastră. Vorba multă, sărăcia omului, zice țăranul. Pentru noi, călugării, vorba multă este pierderea sufletului nostru. Şi ziceam de părintele acela: a rămas în istoria noastră locală ca cel mai mare exorcist sau izgonitor de demoni din oameni din cât aflăm noi, din cât am citit şi-am tot umblat şi-am scris.

Aşa încât să învăţăm de la pustnicii noştri, de la părinţii noştri, şi această nevoinţă: să îmbinăm postul trupesc cu postul limbii, cu postul de gânduri, cu postul de vorbă, cu postul de toate. Şi toate la un loc formează un post duhovnicesc pe care putem să-l împlinim cu toţii. Avem şi aici, în jurul mănăstirii, şi câţiva pustnici. Deci vedeţi, celor mai râvnitori li se îngăduie să se retragă mai departe, să trăiască viaţă semi-pustnicească. Dintre toţi, noi numim cel mai repede pe părintele Onufrie, este şi cel mai vârstnic din toată mănăstirea, din câte ştiu eu, şi este un mare părinte duhovnicesc. El nu dă sfaturi multe, dar numai cât te duci să-l vezi şi-ţi dai seama: un pustnic bătrân, de-abia merge, dar stă acolo, în pustie. Are bucuriile lui, are lacrimile lui, are rugăciunile lui, pe care numai el le ştie, şi are bucuriile lui. Mai este acolo un alt părinte, Ghervasie, mai avem în schitişorul acela de la Râpa lui Coroi câţiva părinţei care trăiesc acolo în nevoinţe, deci iată avem şi părinţi pustnici care se roagă.

Iar noi, dincoace, fiecare să-şi menţină rânduiala lui şi să îmbinăm postul trupesc de mâncare cu postul duhovnicesc, cu sfaturile duhovnicului, cu sfaturile părintelui Cleopa, cu darurile Duhului Sfânt pe care ni le dă Dumnezeu şi să preţuim cu mare sfinţenie ideea aceasta: dacă nu îmbinăm rugăciunea cu nevoinţa, cu smerenia, cu ascultarea şi cu dragostea, nu putem fi icoane vii ale Preasfintei Treimi. Să dea Bunul Dumnezeu ca să putem spori cu toţii duhovniceşte şi sa devenim icoane vii şi adevărate ale Preasfintei Treimi. Amin.

Parintele Ioanichie Balan

http://tezaurul-ortodox.com/

 


Articole Asemănătoare
224

Duminica Triumfului Ortodoxiei celebrată la Catedrala din Soroca

În duminica Triumfului Ortodoxiei, la catedrala arhierească „Adormirea Maicii Domnului” din orașul-cetate Soroca a fost slujită Liturghia Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare, zi în care biserica s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru enoriașii veniți la Taina Spovedaniei și Euharistiei. Tot astăzi, drept-credincioasa comunitate a celebrat, conform tradiției, ziua Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor și credințelor […]

Articole postate de același autor
500

Întâmplarea cu icoana

Întotdeauna m-am considerat o bună creștină. La biserică merg, posturile le respect, pravila de rugăciune mi-o fac, citesc Evanghelia în fiecare seară … Cu cât mai mult meditam la propria tărie în credinţă şi evlavie, tot mai des îmi puneam întrebările: oare cum de apostolii nu l-au apărat pe Hristos, dar s-au împrăştiat care şi încotro […]