Mi-ar fi plăcut să spun în atât de puține cuvinte tot ce înseamnă credința. A spus-o însă Sf. Grigorie de Nyssa în comentariul său „La titlurile Psalmilor”, cu sute de ani înainte. A nu exista întru Tine este a nu exista defel... Și-i spunea aceasta lui Dumnezeu. Curajos om, curajos glas. Unde am pierdut cumințenia celor ce scriau odinioară pentru contemporani? Înconjurați de războaie și plăgi, răniți de împărați împovărați cu moartea supușilor lor, încercuiți de griji pe care astăzi doar ni le putem închipui, țineau, în inima și scriitura lor, o căldură umană fără sfârșit. Citeau altele decât noi, trăiau altfel, respirau alt aer și o altă hrană le sătura foamea? Sigur.
Dar nu era numai aceasta. Nu batjocoreau cuvintele, le cântăreau și le așezau asemeni unor pietre transparente într-o construcție egală în frumusețe și lumină.
Urau și iubeau, plângeau și râdeau ca noi? Visau aceleași vise ca noi ori scriau la aceeași lumină din ochi? Zilele ce au trecut am înțeles odată în plus câtă responsabilitate apasă pe scriitura ta atunci când spui cu voce tare ce gândești în nopțile de frământare. Texte tari au rupt știrile, au agresat piața de vorbe și cuvinte a unei Românii desfigurate de vrajba unei ierni sufletești ce pare fără sfârșit. Batjocura ca scriitură nu poate naște decât ură, frânge dialogul și transformă literele în teribile năluci care te bântuiesc. Uneori o viață. Tonuri, jumătăți de frază, semne ale unei alte punctuații decât a celei gramaticale... Ura suspendă scriitura ori realismul, naște fracturi de gândire ucigătoare, rănește oameni. Uneori copii. Alte ori vârstnici. Lovește crunt în liniștea, puțină, care ne-a mai rămas. Rănește demnități și răpește demnitatea.
Pentru cei care cred în Evanghelia lui Iisus Hristos „se vede” Postul Mare. A început Triodul, perioada de pregătire a întâmpinării Paștelui. Prilej de atenție sporită la ceea ce sunteți. Ca oameni. Ce planuri de viață aveți. Sigur că nu e ușor să-ți iei un astfel de exercițiu în serios. Să cauți să rămâi cu Hristos chiar când simți că totul pare că surpă liniștea din jur.
Acolo unde te frământă demonii neputinței, unde se scurtcircuitează memoria, oricât de antrenată ar fi. Unde ești singur. Un examen pentru care nu te poți pregăti la nesfârșit. Care nu are catalog și nici carnet de note. De aceea nu se postește cu frică și nici cu obstinație pentru rezultat. Postul este exercițiu de încurajare între noi, ca oameni. Pentru a posti avem nevoie să ne încurajăm în bine, în căldură sufletească, în luciditate roditoare. Așa este cu postirea.
Sarcasmul, manipularea, răutatea căutată și convingerea că pururea ai dreptate nu te cresc în exercițiul acesta. Primul pas al unei Românii noi ar fi să postim de prostie, de răutate, de cabotinism și false democratizări. De multa ură care ne face să scrâșnim din dinți, fără să mai avem timp să respirăm. Să nu furi, iar când o faci să recunoști că ai făcut-o. Să nu minți, iar când o faci să recunoști că ai periclitat adevărul. Să nu ucizi, iar când o faci să nu te ascunzi după formule eliptice sperând că ceilalți îți mai acordă încă circumstanțe atenuante. De aceea Postul e un exercițiu de curaj și asumare. A nu exista în Tine, Doamne, înseamnă a nu exista defel, spuneau cei de demult. Când ne-am pierdut cuvintele?
Pentru cei care cred în Evanghelia lui Iisus Hristos începe Postul Paștelui. Pentru ceilalți, care nu se raportează la Scriptură, e începutul primăverii. Și unii și alții avem de dăruit unii altora enorm. Împreună putem învăța că nu putem exista decât în iubire unii pentru alții. Unii altora primăvară. Adică, mereu, un nou început...
sursa http://republica.ro/
