În seara aceasta, la slujba Privegherii, am auzit din nou răsunând rugăciunea: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...”, rugăciune prin care Biserica Îl cheamă și Îl mărturisește pe Sfântul Duh.
După zilele de așteptare dintre Înălțarea Domnului și Cincizecime, această rugăciune capătă o profunzime aparte, amintindu-ne că Dumnezeu nu ne-a lăsat orfani în această lume, ci ne-a trimis pe Mângâietorul.
Biserica a așezat această rugăciune la începutul multor slujbe și rânduieli, învățându-ne că nu există început de lucru, de învățătură, de rugăciune sau de mulțumire mai potrivit decât acela făcut prin chemarea Sfântului Duh.
Fără harul lui Dumnezeu nimic nu poate rodi cu adevărat: omul poate să plănuiască, să se ostenească și să lucreze, dar împlinirea cea bună vine prin binecuvântarea și lucrarea lui Dumnezeu.
Câtă pace se revarsă în suflet atunci când înțelegem că Dumnezeu nu este doar prezent în viața noastră, ci și lucrător în fiecare clipă a ei. El ne întărește în slăbiciuni, ne luminează în nedumeriri, ne ridică din căderi și ne călăuzește pe calea mântuirii.
De aceea, suntem chemați să cultivăm încrederea în Dumnezeu și să-L chemăm neîncetat în rugăciune. Sfântul Duh nu vine cu forța în viața omului, ci Se sălășluiește acolo unde găsește inimă smerită, credință vie și dor după Dumnezeu.
Să-I deschidem, așadar, inima noastră și să rostim cu credință: „Împărate ceresc, Mângâietorule... vino și Te sălășluiește întru noi!”, având încredințarea că nu suntem singuri, iar Dumnezeu este mai aproape de noi decât ne putem imagina.
Pr. Octavian Moșin
