Unele soţii îşi asumă singure povara peste puteri a tuturor grijilor domestice, trag „carul” familiei singure, irosindu-şi forţele şi sănătatea. Din păcate, soţii se deprind repede cu starea aceasta de lucruri şi încetează să aprecieze ceea ce fac pentru ei soţiile. Ei iau ca pe ceva ce li se cuvine faptul că femeia îndeplineşte o muncă mai presus de forţele ei fizice, întrucât în exterior liniştea e deplină: soţia tot trage în jug şi nu se plânge de viaţă.
Prin supunerea şi smerenia lor exterioară, soţiile acestea îşi împiedică soţii să manifeste vreo iniţiativă şi să-şi arate calităţile masculine, fiindcă puterea femeii constă, printre altele, şi în slăbiciunea ei: dând dovadă de respect şi cinstire faţă de bărbat, ea nu trebuie să devină în acelaşi timp „animal de povară”. Prin comportamentul său feminin şi chiar prin înfăţişarea sa, ea trebuie să-l motiveze pe bărbat s-o ajute şi s-o trateze ca pe o doamnă.
Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, Editura Sophia, București, 2014, p. 59-60
