Dar nu se poate să nu fii aici!

1444

Odată, într-o zi ploioasă, un tânăr suferind de o depresie care ajunsese pe punctul de a-l ucide, a intrat într-o biserică. A umblat îndelung, fără grabă, prin toate încăperile şi firidele, închinându-se şi sărutând icoanele, citind cuvintele din Scripturi inscripţionate pe ziduri. Apoi, după un tur complet, s-a aşezat epuizat într-o strană, scufundându-se în liniştea locului, rar întreruptă de către cineva care intra să cumpere lumânări. Tânărul stătea şi aştepta. Ca noaptea tot mai rece din el să-i părăsească, o clipă, măcar o clipă, inima. Dar, Dumnezeu nu-i vorbea, nu-i dădea nici un semn că ar fi acolo, că i-ar păsa de el… Aşa că tânărul s-a ridicat în cele din urmă din strană şi a pornit, cu paşi tot mai hotărâţi, spre ieşire.

Dar, în prag, ca pe marginea unei nevăzute prăpăstii, a avut un moment de ezitare; brusc, s-a mai întors o dată spre altar şi, surprins el însuşi de gestul său, a strigat: Dar nu se poate să nu fii aici!Un strigăt înăbuşit, aproape o şoaptă, dar suficient de puternic ca să răzbată prin zidul celulei în care îl ţinea prizonier boala lui. În acel moment biserica s-a umplut de o uluitoare lumină. Tânărul a crezut, o clipă, că bătrâna de la pangar aprinsese candelabrul cel mare din faţa iconostasului ori că ploaia se oprise şi soarele apăruse de după nori chiar în dreptul ferestrelor… Dar nu era nici una, nici alta: lumina nu era fizică, ci spirituală: şi era aprinsă doar în el. Era lumina care locuia, în mod obişnuit, în acel loc. Da, prin mica fisură făcută în sufletul lui de acel strigăt surprinzător, lumina lui Dumnezeu, care locuia acolo, i-a făcut o vizită. Una de neuitat… Fusese ca şi cum sufletul lui ar fi reuşit, cu ultimele puteri, să-şi recapete respiraţia.

Îmi amintesc adesea această întâmplare. Şi de multe ori mă întreb: Ce a fost acel moment de  ezitare de pe pragul bisericii? Cred că a fost darul unei prime clipe de umilinţă, de smerenie, datorită căreia îndoiala din inima tânărului nu s-a mai răsfrânt asupra lui Dumnezeu, ci asupra lui însuşi. Îmi amintesc adesea clipa aceea neobişnuită… Clipa cu care, în inima unui om, se sfârşeşte timpul şi începe veşnicia.

sursa cautandadevarul.wordpress.com/


Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
1114

Noi vrem ceva de la Dumnezeu, dar nu pe El Însuşi…

Când citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul […]

Articole postate de același autor
4589

Cine îl are pe Dumnezeu, acela este fericit!

„ Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. ” (Octavian Paler) Cand am intrat în mănăstire cineva mi-a spus câteva cuvinte care mi-au dat mult de […]