Cum ajung sărac cu duhul?

1241

Recent, una dintre enoriașele mele mi-a scris, adresându-mi următoarea întrebare. Cu permisiunea ei, doresc să vă împărtășesc întrebarea și răspunsul meu, întrucât cred că este o întrebare pe care mulți dintre noi ne-o punem în diferite perioade ale vieții.

Ea a scris:

“ Mă întrebam cum să ajung smerită. Par să oscilez între mândrie și autocritică deznădăjuduită și negativitate. Vreau să mă cunosc și să mă văd în mod corect – să văd toate felurile în care sunt un gunoi, dar, de obicei, nu văd. În loc să recunosc aceste lucruri, fie le consider puncte forte și le accept cu mândrie, fie le văd ca slăbiciuni și mă critic gândind (din nou, cu mândrie) că aș putea și că se cuvine să le repar eu însămi. Cum pot fi autentică și umilă în stricăciunea mea, în fața lui Dumnezeu?

Câteodată, când recunosc anumite păcate, spun “Doamne, ai milă” sau “Doamne, sunt un gunoi, dar sunt gunoiul Tău” …dar nu-mi vine cu dragă inimă, cum aș vrea. Adesea, nu-mi recunosc păcatul (de exemplu, mânia) când sunt în miezul lui. Sau nu vreau să mă opresc din mânie.

Vreau – sau cred că vreau – ca pacatul “să fie înaintea mea pururea” ( sau cum se spune în psalmi – sunt sigură că am citat greșit). Cum pot ajunge acolo?”

Acesta este răspunsul meu, cu aproximație:

Autocritica deznadajduită este doar mândrie în altfel de îmbrăcăminte. Cineva care este sărac cu duhul acceptă cine este. Să ajungi aici, însă, pentru unii protestanți convertiți este adesea perceput  ca un fel de balansare. Aceasta se întamplă, motivat de faptul că mulți protestanți au înnăscută în ei teologia conform căreia Dumnezeu îi acceptă și îi iubește când sunt buni – de exemplu, întâi te căiești (schimbi), apoi Dumnezeu te iubește și te acceptă.

Durează mult timp să te reorientezi în Biserică. Dragostea și acceptarea lui Dumnezeu nu se schimba niciodată, niciodată, niciodată, pentru că Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Atât că ne rănim pe noi înșine și creăm obstacole în noi înșine atunci când nu ne purtăm cum trebuie. Pentru mulți oameni, păcatul funcționează precum o durere de cap indusă de stres. Cu cât te gândești mai mult cum să scapi de durerea de cap, ea se înrăutățește. De fapt, și astmul funcționează în acest mod la unii oameni (spre exemplu, la mine). Cât despre mine, secretul a fost să mă autoeduc astfel încât să nu devin anxios atunci când simțeam că va veni un atac de astm. A trebuit să accept că acest fenomen nedorit mi se întâmplă și, în mod pașnic, să mă situez departe de ceea ce părea a cauza iritația și unde aș putea să mă concentrez, cu calm, pe relaxare și pe respirația regulată, până când apogeul atacului astmatic trece.

În același mod, unele păcate se furișează și ne iau prin surprindere. Uneori, ne aflăm bine de tot în miezul “păcătuirii” înainte să realizăm ce facem. Când se întâmplă asta, când realizăm că ne aflăm în miezul păcătuirii (în felul cum gândim sau vorbim sau acționăm), atunci trebuie, cu calm și în mod pașnic, să ne retragem cât putem de mult din situație (chiar dacă retragerea înseamnă numai să încetăm a vorbi sau să ne ocupăm cu alte lucruri). Nu avem nevoie să ne mâniem pe noi înșine – nu ajută. Pur și simplu, avem nevoie să recunoaștem că suntem săraci, bolnavi și jalnici, din punct de vedere duhovnicesc. Ne putem ruga, Doamne miluiește.

Totusi, pe unii, învățământul protestant i-a învățat că pacatul este o alegere, așa cum a vira la stânga sau la dreapta este o alegere. Dar păcatul este, rareori, așa. Cei care nu vor sa păcătuiască sunt, de cele mai multe ori, păcăliți (ai putea spune) de mecanisme care sunt, îndeosebi, subconștiente. A învața să recunoaștem acele mecanisme în noi înșine este un proces de toată viața.

Și, în timp ce învățăm, nu trebuie niciodată să deznădăjduim de dragostea lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu Însuși, Duhul Sfânt din noi, este Cel care ne dă posibilitatea să ne vedem păcatul. Dacă nu ar fi dragostea lui Dumnezeu și harul lui Dumnezeu deja lucrător în noi, nici măcar nu am observa că păcătuim. Și faptul că observi este dovada dragostei lui Dumnezeu pentru tine.

Smerenia sau sărăcia cu duhul pretinde să păstram aceste două lucruri în inima noastră, în același timp: pe de o parte, neschimbătoarea și statornica dragoste a lui Dumnezeu și acceptarea Lui, pe de altă parte, boala noastră cronică ce nu va fi vindecată complet până în veșnicia ce va să fie. Și această boală este păcatul.

Disciplinele duhovnicești, clasificate în sens larg sub cele trei titluri, rugăciunea, postul și milostenia, ne ajută să învățăm să gestionăm aceasta boală și să începem să vedem rădăcina ei în noi înșine. Aceasta ne ajută să recunoaștem dezvoltarea sau evoluția păcatului în interiorul nostru cât timp este doar un gând și să învățăm să ne descurcăm cu el acolo, în mințile și în inimile noastre, înainte să devina un gând determinat, cauzator de sentimente, cuvinte și actiuni. Dar, ca oricare altă disciplină care aduce rod în viețile noastre, disciplinele duhovnicești au nevoie de exercițiu în timp și dau rod incet.

Deci, ca să-ți răspund la întrebarea originală, “cum pot ajunge smerită”, tu poți ajunge smerită prin a-ți recunoaște sărăcia fără să deznădăjduiești de dragostea și acceptarea lui Dumnezeu. Dar aceasta are nevoie de timp și de un anumit grad de abținere de a te gândi la păcatele tale, pur si simplu, ca la niște eșecuri în a alege (eșecuri pe care le-ai putea remedia dacă ai lucra din greu); dar, mai degrabă, să te gândești la păcatele tale ca la manifestările unei boli mai profunde pe care tocmai ai inceput să înveți cum să o gestionezi.

Oamenii care se îmbolnăvesc de diabet de tip 1 în adolescență trebuie să învețe să acorde atenție trupurilor . Nu se pot supăra pe ei înșiși pentru că se simt amețiți. Ei trebuie să învețe să recunoască dezechilibrul din sistemul lor și ce să facă în privința lui, înainte ca acesta să devină amețeală. În mod asemănător, prin rugăciune, spovedanie și alte discipline duhovnicești, începem să recunoaștem în sufletele noastre începutul păcatului și, prin experiență, învățăm ce să facem “să-l înăbușim în fașă”. Rodul acestei înțelegeri crescânde și lucrarea lăuntrica de “a înăbuși în fașă” (numită și pocăință) este fericirea sau rodul Duhului.

 

Traducea si adaptarea Denisa Borza

Sursa: http://www.pravmir.com/become-poor-spirit/

 

 


Articole postate de același autor
1287

Spre Dumnezeu a nădăjduit inima mea și m-a ajutat

Măcar că este atât de necesar în acest război a nu ne încrede deloc în noi, precum am zis, cu toate acestea, dacă vom lepăda pur și simplu toată nădejdea în noi și ne vom deznădăjdui de noi înșine, negăsind un alt sprijin, cu adevărat ori o vom lua la fugă îndată de pe câmpul […]



Urmăriți-ne pe Facebook!