Când spunem: „Doamne, ridică-mă din patul durerii!” şi îţi aduci aminte că a ridicat pe paralitic, că a ridicat pe fiica mai marelui sinagogii, că a ridicat bolnavii din pat, în sinea ta totuşi te gândeşti oare poate Mântuitorul să facă lucrul acesta şi pentru mine? Sau dacă eşti mai puţin îndoielnic, te gândeşti oare merit eu ca Mântuitorul să mă ridice din patul durerii pe mine? Pentru că inima noastră este plină de îndoieli.
Îndoiala este dată de diavoli. Diavolul este acela care a fost îndoielnic. El se îndoieşte de ceea ce vede el însuşi şi pe noi ne îndeamnă să ne îndoim. Pentru că el, de câte ori a vorbit Mântuitorului, a spus aşa: „Dacă Tu eşti, dacă Tu poţi”, deci punea condiţionarea înainte, dubiul înaintea întrebării sale, pentru că el însuşi se îndoia. El ştia foarte bine că va fi prins în cuvânt, el ştia bine că va fi izgonit, că va fi biruit, dar totuşi, îndoindu-se, gândindu-se că poate nu va fi aşa, a făcut tot ce a putut împotriva Mântuitorului.
Astfel i-a împins pe evrei să-L răstignească, să-L omoare, crezând că a ucis pe Dumnezeu, pentru că el se îndoia că Dumnezeu este Cel ce este. Această îndoială este mereu vina noastră, fraţilor. Şi îndoiala aceasta ne face nevrednici de cererile noastre. Dacă Dumnezeu n-ar avea o dragoste deosebită, o dragoste aşa de mare, dacă n-ar fi mai presus de păcatele noastre, ne-am prăpădi. Avem de la El mai mult decât cerem noi. El este mai îndurător decât suntem noi rugători. Şi atunci sigur că în viaţa aceasta a noastră totdeauna îndoiala există şi singurul lucru pe care putem să-l spunem cu sinceritate este: „Doamne, cred că Tu mă vei salva!”.
Dacă ai această credinţă, poţi să afirmi, dar dacă nu ai credinţa aceasta că „Tu mă vei mântui”, înseamnă că eşti un mincinos. De aceea răspunsul cel mai bun la această întrebare este: „Cred, Doamne, atât cât pot eu, ajută necredinţei mele!”. Pentru că dacă credinţa mea nu este nici cât un bob de muştar înseamnă într-adevăr că nu cred. N-am atins nici măcar dimensiunea unui bob de muştar…
Extras din Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 210
