(Povestire adevărată)
Într-adevăr se dă o mare luptă în sufletul omului care, atunci când se află la bătrânețe și după ce a crescut copii, ajunge la azil. Iar lupta constă în a scoate din sufletul său amărăciunea părăsirii. La această luptă se adaugă și străduința de a-i justifica pe copiii săi cum că nu au vrut să-l ducă la azil, însă i-au silit împrejurările.
Mare virtute este îngăduința, îndelungă-răbdarea, mărinimia! Puțini excelează în această nevoință sufletească. Și totuși ar fi fost atât de folositor pentru sufletul lor să izbutească toți în aceasta. Independent de faptul că fiii trebuie să facă totul pentru a evita această soluție, care de obicei îi amărăște atât de mult pe părinți, cărora li se cuvine cinste, afecțiune și înțelegere. Este adevărat că bătrânețea are nevoie de Cirinei plini de afecțiune, iar nu de profesioniști indiferenți și de multe ori nemilostivi.
În orice caz, bătrânul acestei istorisiri adevărate a fost unul dintre bătrânii plini de afecțiune, îndelungă-răbdare și îngăduință. Era unul dintre oamenii frumoși, cărora bătrânețea le accentuează frumusețea lor sufletească și-i face iubiți de Dumnezeu și de oameni.
Așadar, a intrat bătrânul în azilul de bătrâni. Era o clădire îngrijită, cu o curte mare, însă închisă cu un gard înalt de fier. Printr-o coincidență fericită, nepoțeii lui mergeau la o Școală primară, care se afla puțin mai departe de azil. Și astfel bunicul se punea la pândă lângă gard, ca să-i vadă când aveau să treacă pe acolo. Când îi vedea, îi striga, iar aceia cu râsul lor copilăresc îi aduceau primăvara în sufletul său îndurerat. Își trecea mâna tremurândă printre barele de fier și-i mângâia pe cap. Apoi venea rândul nepoților să treacă mânuțele lor printre barele de fier, să-și deschidă pălmuțele și să primească caramelele, pe care bunicul în fiecare dimineață le dădea. Dar oare cum procura bunicul caramele în fiecare zi? Această nedumerire rămâne nedezlegată și acum când nepoții sunt aproape să devină și ei bunici.
Însă Dumnezeu a răsplătit această răbdare a bunicului și l-a scos dintre acele gratii. Unul dintre ginerii lui, om compătimitor cum era, nu a mai putut suferi această situație. Pe lângă aceasta vedea și durerea tăcută a femeii sale.
Așadar, într-o binecuvântată zi a mers și l-a scos pe bătrân de la azil și l-a adus în casa sa. Deși casa lor era mică, însă dragostea le rezolvă pe toate. Astfel gratiile de fier au dispărut și nepoții stăteau comozi pe genunchii și în brațele bunicului.
Când a venit vremea să plece la Cer, acest om bun, din tot sufletul său, le-a dat binecuvântarea sa și celor mici și celor mari. Și din ceea ce se vede, binecuvântarea sa a dat roade.
Din Cartea „MANIFESTĂRI DIN LUMEA DUHOVNICEASCĂ – Mesaje cerești – Fapte minunate”.
Sursa: marturieathonita.ro
